Se subţiară timpul şi forma şi culoarea
în zboruri îngroşate, în păsări neajunse
la plâns,
iar păsării din zâmbet nu-i mai ajunse zborul,
se prăbuşise timpul sub ancore uscate;
ca într-un os de veci,
m-am strâns
şi-am strâns
din ochi, din dinţi, din sânge,
până când, duso, ai început a strânge
până la măduvă, până la cruce, până la vânt,
până când
copacii se legănau mai pustii,
şi-am întrebat mai mort şi mai viu:
mai ştiu,
mai ştii?
prietena avea casă cu pereți formați din straturi verticale de lumină
casa ei era înclinată spre est și se rotea o dată cu soarele
fiecare rotație lăsa în aer un pod peste care treceau dus întors
ființe înaripate sau nu
nu știu unde duceau podurile
după fiecare trecere ele dispăreau lăsând loc altora noi
mai luminoase, mai mari, mai înalte
precum casa creștea din sine însăși
precum casa avea suflet și sufletul ei era însăși ea, Prietena
Portocalie,
m-am uitat bine și am văzut cum casa avea și pântec
în difuzoare
pilotul anunța unșpe mii de metri altitudine
dincolo de ferestre lumea se micșorase de mult
tu întrebai despre iubire și întoarcere
eu îți zâmbeam cu zâmbetul unuia
care calcă pământul
în lăuntrul meu se oprise orice zbatere
trăiam
fericit și mirat că uite
l-am înțeles puțin pe dumnezeu
a fost odată ca niciodată
cam așa ar începe povestea dacă oamenii
s-ar uita în ochii iubitei și nu în oglindă
vezi, tu m-ai învățat că de mine depinde
să plâng să râd să fac echilibristică pe sârma cuvintelor
când durerea roade ca un șoarece căutându-și perechea
a fost odată
un mod de a începe să vorbim
nu exista dedesubtul deasupra doar o roată de vară
dilata aerul în fugă sentimentele luau formă de pasăre
pasărea-zmee crudă transparentă gata să ne ducă
hăt!
Comentarii aleatorii