sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii
nu zic că nu: metafora există,
dar parcă vine din cafea târzie,
te speli pe mâini (chiar și de poezie)
și-ți aranjezi cerneala-n toc; fiistă
în verbul tău e o anestezie
a membrului ce face crucea; cristă
ori de-i atee, crucea ta e tristă
și alăptând la sân de fantezie
atât de multe am avut a-ți spune,
mai multe să îți spun nu mă pricep,
năvalitorul punct se cere-a pune.
(mă duc să dau la damingeană cep,
să deșertific verbul meu în dune,
să îl reînfrunzesc apoi să-ncep)
e simplu să mă omori frate necunoscut
chip cioplit de samaritean
fă-ţi un pustiu de bine sunt o pată de culoare nehotărâtă
indigo cu tendinţă spre violet
închide dintr-o dată cartea pe care o citeşti şi voi deveni fluture
cu aripile răstignite pe două pagini
are și uitarea o limită. și odată cu asta toate
și tristețea, și melancolia, și desfătarea, și iubirea
și regretul
se opresc la un moment dat. atunci începe.
mă întreb dacă viața mea a fost frumoasă.
nu știu.
sunt atîția care au fugit din ea. însă și fugile astea
au o limită.
voi ajunge la morgă și voi cunoaște alții asemenea mie.
poate mă voi îndrăgosti din nou
sau poate o să rămîn
din nou singur.
Comentarii aleatorii