tu vezi cum pe cerul nostru sunt oameni
din ce în ce mai păsări
din ce în ce mai gânduri
îți mai amintești cum țineam în mâini buburuze lăuze
sau de vecina care scrâșnea frunze de florile mărului
apoi rădea cotoroanța ce umbră mare avea tata
când ne certa pentru prima oară
de-atunci nici n-am mai făcut cascadorii
din păpușile tale de cârpă
supărată mi-ai spus la ureche
că și Dumnezeu e un părinte
mai frumos decât toamna care se frânge împrăștiindu-și frumusețea în ochii muritorilor
decât ciorile învârtindu-se pe cer ca niște limbi de ceas amețite încurcându-ne viețile
decât ploaia în minor și pisicile galbene mieunându-mi la etajul cinci, ultima viață
decât fetițele acrilice de la capătul pensulei, decât peisajele whimsical în care mă ascund când
nu mai înțeleg dacă nu cumva sunt doar un uriaș ochi, o entitate hiperverbosensibilă,
mai frumos decât amintirile celei mai profunde specii, taine care ajung la noi cu întârzieri
a trecut destul de când nu ți-am mai scris
între timp m-am mutat într-o căsuță mică
cu pereți albi și ferestre deschise mereu
două mâini împreunate căuș în care seara
se așază ca o femeie lăuză
acum doar văzul mai stă de veghe
îţi vorbesc despre și despre
tu zugrăveşti cu degetul văzduhul
ești prea frumoasa pentru o icoană îmi spui
uite sprîncenele! de unde atâta mirare în arcuirea lor
părul neacoperit buzele neînvăţate la tăcere
genunchi dezveliţi ca sîmburii ieşiţi dintr-un fruct
odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele
mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi
se pogora fericirea
apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare
Comentarii aleatorii