Se făcea că plouă cenuşă ca într-un crematoriu nemţesc,
ceaţa sugruma lanul de porumb,
lanul de porumb, fuga mea.

La fiecare pas îmi cădea câte un deget, câte un ochi, câte o buză,
m-am trântit până la gât în mlaştină mov,
peste deal treceau trenuri şi fulgere,
peste deal nu trecea nimeni.

Prin oase, omizile înfloreau frica,
nu voiam,
nu voiam să mă gândesc,
nu voiam să mă gândesc la noi.

Număram pe degete de câte ori am spus iubesc,
nu mai aveam degete,
cu ultima unghie am aprins foc,
cu ultimul ochi arzând m-am uitat departe, departe
în mine,
nici un fir de iarbă nu s-a mişcat
şi am ştiut că sunt singur.

Aproape dimineaţa,
norii încă se goleau de plumb cum se golesc oamenii unii pe alţii,
apoi se despărţeau împărţind o pasăre.

Şi de peste deal au început să vină oameni în uniforme,
lanternele săpau tunel prin mine,
la capătul său, un mort despachetat.

Câinii îşi ascuţeau colţii, mârâiau şi adulmecau pământul
de parcă îmi căutau sufletul.