cine-i făr' de păcat să ridice piatra
căci pentru cel ce dă
nu există primejdia secătuirii
ci doar neputinţa celorlalţi de a primi
să te doboare preaplinul
aceasta-i cea mai mare durere
căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi
pentru a se păstra sieşi
şi nu vom recunoaşte-n veci
că l-am ucis
cu ȋmpietrirea sufletelor
în fiecare zi mă-mbrac în zăpadă
căldura ei e mai mult pasăre decât fulg
mă aplec intens peste limba română cu
degetele adânc înfipte-n urechi să nu mai aud
altceva
vântul trece a suta oară pe lângă mine
indiferent
niciodată acelaşi
viitorul se scoală ca un bătrân la poarta cetăţii şi
mă lasă să intru
ne plimbăm în fiecare seară pe aici
citim toate scrisorile înainte ca spațiul să ne comprime de tot
oh, dar dragostea nu este reală în jurul nostru
totul e imaginație, construcție
tramvaiul care ne duce acasă, noaptea, în ultima cursă
zdrăngăne își continuă mișcarea pe strada lăpușneanu
ca și cum ar fi viu
înspre gară unde vom privi alte fete care își târîie trolerele
niște suflete micuțe, gingașe
pășesc înspre noi cu grijă si foame printre alte griji si dărâmături
ai ascultat vreodată marea de pe balcon
încât să vrei o țigară
sau ai văzut cum
soarele se ridică lent din piatra ponce
atunci stăteai cum stau casele cu tufe în podea
pragul de sus al secretelor
te scotea în lume
îți întindea o cană fermecată
beai ani și te strâmbai
pentru tine moartea era un balon uitat
îl miroseai bolnav de petunii
numai unul din câţiva trecători priveşte cinstit
coborând ochii
spre-un câine pe jumătate năruit
timpul nu-l sperie
nici măcar cerul
care după o nefericire
n-a mai avut destul soare
lătratul la fel de sec se întoarce
împotriva inimii
aşteptările lungite într-un singur sens
n-au nimic de câştigat
asta în caz de nu aş fi în stare să le spun
mai repede
vă rog
Comentarii aleatorii