pen’ că planeta asta nu-ți poate înghiți la nesfârșit gesturile
o să te îmbolnăvești de lumi paralele
după cum te știu nu vei merge la medic
vei încerca un tratament după ureche
până când obosit de-atâta alternativ
vei spune pas și vei cădea în iarbă
cândva erai ok-e te răsuceai în broască
acum firul de păr din lentilă a crescut mare
trebuie doar să îl împletești în codițe
prin tunel să se strecoare la tine lumina
cu pachețelul de-acasă cu pâine
oase argintii:
biserica era mereu curată
ca ochiul lui dumnezeu înainte de asfinţit
praful dinăuntru rămânea suspendat
pe ninsoarea de raze din ferestre,
se amestecau deasupra aurele sfinţilor
fără tămâie sau lumânări
solzi aurii:
în biserica veche praful e mai rece
ca mălaiul într-o moară părăsită,
pluteşti într-un acvariu îngheţat,
fosilă antediluviană,
îţi cresc branhii prin care respiri fără zgomot
fraţi şi surori
cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle
*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie îmi părea tatuată cu stele
plouă
adînc în mine cuvintele tale
se cuibăresc și mor după o vreme
ca niște clădiri vechi
ucigător de singure
plouă de cîțiva ani neîntrerupt
și e nedrept să trăiești într-un secol
în care vei muri
fără să te fi născut
plouă ca și atunci cînd făceam
dragoste origami
și era frig în caleștile de hîrtie
cu care plecai de fiecare dată
fericită din ce în ce mai puțin
plouă ca la început
Comentarii aleatorii