tu pasăre
nu-ţi împreuna aripile în aer
ca şi când cineva te-ar sufoca
du-te peste copacul
sub care oamenii singuri îşi căută umbrele
ajută-mă să-mi ridic privirea spre ceruri
ca un om abia spovedit
să bat la poarta raiului
să le spun sfinţilor
cum timpul nu e în stare să rabde nepăsările iubitelor lăsate
în nefericirile noastre
zboară pasăre
du-te departe
degeaba ţi-am îndoit clonţul
învineţind apa celor care ţi-au măncat puii
te vei alege doar cu mirosul de ouă sparte
mă ridic pe vârfuri dincolo de maidanez
muntele de aur se face mic
maidanezu’ scapă
aleargă prin bibliotecă în urma lui cărțile
se deschid automat la pagina treiștrei
ce ţi-a plăcut mai mult pe
pământ răspund
pijamalele
ating din greşeală pielea unei fiinţe
obsedate de ultimul zâmbet
cu vederea spre mare
picioarele nu simt gravitaţia
aripile te fac om
dacă nu primeşti
vântul suportă distanţa
nu se compară cu sentimentul de viaţă
iubim acelaşi arhetip de femeie
sărim două trepte deodată
îngeri cu deja vu
ne simţim bărbaţi plini de viaţă
nimeni nu vede umbre deşirate
mi-au zis: trebuia să fi fost mort de mult
supravețuirea, domnilor, e o chestie de încăpățânare
oricum, fiți liniștiți, chiar viu nu sunt
prin mine umblet de fiară
pânda lungă fără sfârșit ninge fără urme
de aceea sunt fericit:
se adună o gărgăriță pe mână
întorc palma și simt piciorușele ei cum o iau, ușor,
de la capăt
de aceea zic: astăzi voi scrie ultimul vers
apoi mă las
Comentarii aleatorii