hora-nteţită-n sforile-i grave destinul
resturi din arse demersuri la monumentul înalt
beneficiarul de sentimente
la care trudise atâta lumină suavă
cât soarele tropical, vreau să spun gândul,
ţine ostatecă-n templul de jar al memoriei
clipa dintâi,
cât sânge de bal traversează câmpul imaginaţiei
dacă eu nu mai ard
în acest pestriţ carnaval asumat
unde saturaţi ori striviţi de banal
bântuiţi de taine şi stridenţi în culori papagal
implorăm te miri ce în genunchi
în numele dragostei şi-al sfântului Ideal-
Dragii mei oameni,
curând tavanul va ninge pioneze roşii,
nu mai ninge demult cu lână rotundă,
nu mai ninge aşa cam de atunci de când unii ne-am dus la dracu-n pranzic,
iar alţii ne-am atârnat de piciorul lui Dumnezeu.
presiunea e atât de mare încât
ceva amorțește
se îndoaie fie ele și scuturi sau cusăturile străzilor
absorbind pașii, oamenii
iar mașinile cu girofaruri albastre
ne depășesc în continuu
pentru că oriunde este ceva mai important
în acest moment decât noi
pe drumurile pe care se merge/ acel casino
unde gamblerii joacă și pierd / când ies afară își dau seama că nu au nici o altă șansă decât să joace, să piardă
numai ţărâna rămâne la picioare ca o femeie rănită
nimeni nu mă poate obliga să trăiesc într-un loc
de cele mai multe ori singur
timpul şi-a şters de pe chip aproape orice urmă
de la plecarea din noi
fiecare pas stârnea mici rotocoale de praf
aşa cum se întâmplă de obicei în inimă prea uscată
tu mă priveşti ca pe un moft al unui oaspete ocazional
care strânge tare din buze punând punct discuţiei
după moarte cerul devine adăpost pentru oameni buni vorbiţi de rău pe la colţuri
priveşte-i nu te retrage din cauza orei târzii
sunt zile care nu se deschid
spre viitor.
sunt zile în care diminețile împing zăvoarele ferestrelor
numai spre miazănoapte, numai spre trecut.
sînt zile în care te oglindești în curbele făcute de creionul ei de ochi
și vezi o cărare nesfîrșită pe care n-ai s-o acoperi niciodată pînă la capăt
cu firimituri rupte din tine.
Comentarii aleatorii