a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
ne certaserăm
urât
veniseşi în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile şi nenumăratele nevăzute clocoteam
aş fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea şerpi pe şira spinării când se lipea de mine
nişte canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
şi hainele nu-ţi mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
ies din casă, mă-ndrept spre prima stație, iau de-acolo 104 și cu 104 prin pantelimon merg până la muncii și de la muncii
până la unirii, și de la unirii până la gabroveni, și de la gabroveni până la numărul paișpe, de la numărul paișpe până la pariu,
de la pariu până la pariul pe prietenie, de la pariul pe prietenie până la prietenie, de la prietenie până la …
nu mai e decât un pas,
unul făcut pe sub tăișul umbrei tale, singurătate,
Comentarii aleatorii