Nu se mai întorc vremurile în care
cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme,
cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi,
când lucrurile nu trebuiau explicate, despărţite, umplute cu sens,
când toate rănile nu purtau nume de oameni şi oameni, erau doar bube
se pupau şi treceau.
ridică-te
ridică-te şi umblă îţi zic
ori vrei să fii cărat cu roaba la groapa cu ceilalţi
ce-mi stai chircit între pături cu pumnii la gură
în nopţile albe şi reci,
ca-n pian clapele
te scoală , blegule bleg
vrei lapte? dude? lego?
vrei trup de bărbat? inimă de copil?
ai tras după tine un tanc peste carne şi oase
şi-acum te culci peste ele
le pipăi, le pupi şi le mîngîi pe cap
o ploaie care nu mai vine
oprită la vamă de niște plopi tineri
calmi pînă în vîrful ciobit al cerului
soarele prizonier în propria capcană magnetică
asemeni unui proprietar în depozitul lui de feronerie
privește ritualul macabru al dupamiezii
pe stradă luciul metalic al oamenilor
poartă fără zgomot prin săli invizibile
coconi de mătase iar
seara firul deșirat al spinării lor
se îmbibă dureros
în icoane de argint și negru
pe asfalt
de fapt îmi ascund cuvintele
așa cum ascundeau bunicii cartofii
și fetele
de teama rușilor
îmi ascund cuvintele de scîr
uneori măcar o literă icnită
scuip
de fapt azi am descoperit
de ce este dumnezeu invizibil
de silă
zgomot
de multe ori de jenă
dar mai ales de silă
și milă
de fapt nu mai este aer
doar rece mîna lui virgil îmi atinge fruntea Nel mezzo del cammin di nostra vita
Peste palmele noastre subţiate până la zbor,
mişcarea îşi întinde formele suple –
bum, bum, bum, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm,
şi uite, ameţito, cum pasărea din degete
răstoarnă acoperişul portocaliu cu golul spre noi,
fi-ţi-ar ochii văi arteziene să-ţi fie!
Şi uite, Maniri, că port sudor între coaste,
mă arde c-un roşu nu mai roş decât buzele tale strivite de soare,
arde-te-ar fresca dintre pleoape să te ardă, Maniri!
Comentarii aleatorii