copilul se ghemuia pe malul pârâului
își alegea o piatră din apă o privea neclintit până când
lumea întreagă plutea spre amonte. ciudat
totdeauna plutea
spre amonte.
dacă aș prinde o zi
oarecare i-aș da capul pe spate apoi aș privi-o în ochi
până când…

//

din ziua de ieri am luat cu mine o vrabie. ciripea
la geamul farmaciei din colț. parcă se ruga
cuiva să-i deschidă. m-am întrebat dacă vrăbiile au vreodată depresii.
aș fi întins primăvara s-o mângâi i-aș fi zis
proastă mică! cine crezi că are destule mâini să audă?

//

bărbatul pe care-l iubesc
face la marginea nopților foc.
să alungăm iernile.
să alungăm lupii…
încep cerbii să urle. în lumina aceea
lumea se vede bucăți. ca-ntr-un ochi de gândac. ca într-o oglindă mărunt
lapidată. dragostea e ciobul pe care
ți-l strecoară nenorocul în ochi. abia atunci vezi că ești
numai o coajă de om.

bărbatul pe care-l iubesc se apropie
în vârful picioarelor îmi lasă coronițe de salvie
la creștetul somnului. somnul meu
este un dezertor dintr-un război de guerilă. înainte de a stinge lumina
înnod într-un colț de batistă
un ban desenez pe fereastră o carafă o pâine rotundă o cruce
le vopsesc în alb.
just in case.
să-mi ajungă de drum. dar
nu se întâmplă
nimic. după un timp mă izbește dimineața în coaste
și strigă la mine cu 37 înmulțit cu 365 (și ceva zecimale) de guri:
tu cine mama dracului ești? nu apuc să răspund
întotdeauna se spânzură de brațele crucii
cu ciorapii mei de nylon. o iau cu două degete o țin de un capăt
și-o ard. apoi îmi fac o inimă nouă din ață și torn
toată cenușa în ea.

//

din fericire prietenii mă caută
tot mai rar.
ne spunem puține.

cât să încapă-ntr-un punct

desenat pe fereastră