când rostesc cuvântul gol
mă gândesc la ceva rotund şi alb
la un capăt de drum
un capăt de aţă
un vis cu teamă de moarte
sau la o verighetă scoasă de pe deget ca un obiect de studiu
Era frumoasă și hai-huie
Pierdută-n ceața imatură
Ca un sărut fără de gură
Un halou de marmură și parcă clei
Ți-am recitat din câțiva zei
Și-am tot lipit câte-o câtime
Din coapsele cu linii fine
Dorințe adunau din pori
Pierdute, foste dezmierdări
Erai superbă și aproape goală
Pe o copertă de la școală
Pe care-am desenat dintr-un impuls
Brațe lungi cu dor de dus
Și oricât de fascinat eram
Tot incompletă te iubeam
Era criză de locuri,
Se murea câte trei în două paturi.
Mama purta haină portocalie,
până la genunchi,
eu, treişpatru de kile de oase
şi perfuzii roşii-verzui,
până la gât.
O vedeam cum greşea saloanele intenţionat
îmi doream s-o facă neîncetat;
n-aveam voie de nimic,
îmi tot aducea peşte fiert
şi limonadă;
când nu pândeau asistentele,
Cerul e greu, ochii păpuşilor sunt tulburi...
e mult prea plin de măşti de groază,
de rânjete de clovni care îşi spală fardul
în acelaşi lighean.
O ultimă dragoste moare
sub paharul gol întors ca o clepsidră
pe spinarea bolnavă a lumii.
Şi cât de frumos începuse,
spuneau sibilele cu glasul de cristal.
Comentarii aleatorii