ne întoarcem întotdeauna printr-o naștere
același câmp cenușiu din spatele frunții
milioane de stele deasupra

cu gesturi molcome de copil
schițăm nevinovate revoluții
sortitie mereu eșecului și defăimării

o privire mai senină
ar declanșa un vifor de suspiciune
și numai gândul amar că
dincolo de condescendența
cu care ne privim în fiecare dimineață
se află o reticență bine calculată
ne adoarme simțurile

și totul
într-o clipă pe care
abia dacă apucăm s-o trăim
înainte ca lumina pală
să se stingă când am atins
cu mâinile înghețate
și privirea împăienjenită
marginile aceleiași bărci
venită să ne transporte înspre o
altă naștere la fel de inutilă