Între ironie şi nostalgie există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer. După atâta „ironie” şi dezabuzare, de la un timp ne trezim, din ce în ce mai des, scăldaţi în „nostalgie”. Poate este o reacţie firească. Mai ales la cei de peste Prut visând la „patria mumă”; la restul, de regulă, despre copilărie; sau, în ambele cazuri, se recurge la „psalmistică”. Interesant este că „nostalgistica” este răsplătită, cum apare, cu remarcări (aici cu „peniţe”). Nu că nu merită măcar unele dintre texte, poate şi cel de faţă, dar acest lucru marchează o deschidere, o nevoie, a receptării. Până când se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la saturaţie. Ce va urma? O „nostalgie ironică” sau invers? Unele semne în această direcţie cred că pot fi identificate de pe acum. Mă refer, de exemplu, la textele lui Cozan (inclusiv prin folosirea miturilor răstălmăcite)

Cam prea multe conjuncţii şi repetate, în care ineditul textului - existent, de altfel -, se poate pierde. Caută să adaugi încă o strofă, pentru aprofundarea ideii.