Stau și mă uit la haosul de pe masa mea de lucru. Mi-am luat-o mare ca să am loc. Toată copilăria mi-am dorit o masă mare, ceva enorm, să pot să mă desfășor. Simțeam nevoia spațiului meu vital (ce aiurea sună) și acum e atît de încărcată, plină cu tot felul de lucruri. Interesant e faptul că lupta aceasta pentru spațiu ar fi trebuit să o duc nu spre înafară ci mai degrabă spre înăuntru. Nu sînt lucrurile cauza senzației de strîmtorare. E mai degrabă plaga aceasta a acumulării dezordonate. Dacă ar fi să văd ce s-a acumulat astăzi,... da, un cablu scurt ethernet, un cablu USB, vechea mea priză cu telecomandă, o monedă interesantă în valoare de doi dolari canadieni, o pungă de hîrtie cu conținut pe care nu îl știu exact acum, și cam atît. Și astea s-au petrecut doar în ultimele douăzeci și patru de ore. Mă uit la ea ca și cum m-aș uita la pomul cunoștinței binelui și răului. Fiecare lucru de pe ea mă ispitește cu promisiunea că locul lui acolo e neaparat necesar, că fericirea mea imediată sau iminentă depinde de prezența lui acolo, că aruncarea lui într-un sertar sau într-o cutie ar reprezenta o pierdere echivalentă cu scufundarea Atlantidei. Și iată cum viața devine o paralizantă încătușare în aparența satisfacerii tuturor dorințelor în același timp. Nouăzeci la sută din ele sînt lucruri pe care nu le-am atins de luni de zile, și totuși par imperios necesare dar aceasta nu face decît să adîncească și mai puternic îndoiala că știu foarte bine ce anume îmi este de fapt necesar. Dar oare nu la fel privea și Eva nevoia de hrană, de cunoaștere, de independență și probabil în final de un altfel de semnificație? Toate acolo, în acel fruct căruia încă nu îi știa numele. Dar nume nu are nici îngrămădirea asta de lucruri din fața mea. De fapt nu are nici rost, nici noimă. Este doar un conglomerat de nevoi, amînări și amăgiri, o declarație de înrobire, cum înrobire a fost și adevărata implicație a deciziei Evei. Ajungi să ai ce îți dorești, tot ce îți dorești și descoperi treptat că lucrul acela te invadează, te posedă, puțin cîte puțin, pînă cînd devii o insulă de sine într-o mare de lucruri. Iar lucrurile devin tot mai greu de folosit pentru că nu mai au neaparat un scop în sine ci devin asemeni unei colecții de timbre pentru un filatelist înrăit care simte tot timpul că ediția nu îi este completă. Devin o nevoie și mai puternică după un spațiu vital.