Aninoasa, cel mai mic şi mai vitregit oraş al Văii Jiului, de fapt o comună ridicată peste noapte la rang de oraş, este locul de întâlnire a celor două Jiuri. Jiul de Est, izvorât din Parâng, străbate oraşele Petrila şi Petroşani şi îşi uneşte apele învolburate cu Jiul de Vest, care parcurge din Retezat un drum mai lung, trecând prin Uricani, Lupeni, Vulcan şi Aninoasa.
Nu departe de confluenţa lor, se află un copac deosebit, declarat monument al naturii: Liriodendrum Tulipifera sau arborele cu lalele, cunoscut sub denumirea de tulipan. Singur la marginea şoselei, dar semeţ, a înfruntat de-a lungul a treisprezece decenii numeroase vicisitudini. Acum îşi duce povara anilor susţinut de o plombă din ciment şi înconjurat cu o centură de metal. Dar nu se dă bătut şi înfloreşte în fiecare an şi parcă de fiecare dată florile sale galben-verzui, ca nişte lalele, sunt tot mai frumoase.
Ascultându-i foşnetul frunzelor sub formă de liră, vei afla povestea lui.

O poveste care începe în anul 1880, când baronul Maderspach, moştenitor al unor vaste domenii în Vale, construieşte aici un castel luminat cu acetilenă, incalzit în anotimpul rece prin orificii implantate in pereti, cu ajutorul unui cuptor amplasat in beci, înconjurat de o grădină deosebită, cu multe specii nemaiîntâlnite de plante. Grădina, un adevărat parc dendrologic, se mândrea şi cu un iaz, ba chiar cu stânci amenajate special pentru ca zburdalnicele capre negre să se simtă ca acasă. Din toată imaginea feerică de odinioară, a mai rămas doar el, bătrânul tulipan şi, la câţiva metri, pe fundaţia vechilor grajduri, s-a înălţat actualul Cămin Cultural. Castelul nu mai există, a fost dărâmat piatră cu piatră în vremuri triste, prin „munca voluntară” a localnicilor.
Pe vremea când „casa cu turnuri”, cum era numit castelul, era cea mai impunătoare construcţie din zonă, Ana-Margareta Maderspach, soţia proprietarului, era cea care se îngrijea de grădină. Fire sensibilă, iubitoare de frumos, era o talentată pianistă şi vorbea limbile română, maghiară, germană, italiană şi franceză. Sub îndrumarea ei atentă, grădinari aduşi din îndepărtata Angentină făceau ca grădina castelului să rivalizeze cu renumitele grădini din occident. Probabil, pe aleile sale, îşi citea emoţinată scrisorile venite de peste mări şi ţări, de la prietenul său, Jules Verne, cu care aceasta a corespondat o bună vreme. Inspirat de locurile şi peisajele pitoreşti descrise de Ana-Margareta în scrisorile sale, Jules Verne a scris în 1892 „Castelul din Carpaţi”.
Astăzi părerile referitoare la amplasarea locaţiei sunt contradictorii. Speculând beneficiile pe care le-ar avea turismul de pe urma celebrului castel, mai multe ruine de pe teritoriul judeţului se vor a fi nu nişte ruine oarecare, ci tocmai ale vestitei construcţii descrise de Jules Verne în cartea sa.
Citind cu atenţie cartea, identifici uşor satul Vereşti ca fiind Iscroni, sat component al fostei comune Aninoasa.

„Satul Vereşti e atât de puţin însemnat, încât cele mai multe hărţi nici nu-i indică aşezarea. În ordine administrativă stă chiar mai prejos decât vecinul lui, numit Vulcan […] La ora actuală, exploatarea bazinului minier a dat avânt considerabil afacerilor în târguşoarele Petroşani, Livezeni şi altele, depărtate cu câteva mile. Nici Vulcanul, nici Vereştiul nu s-au ales cu cel mai mic câştig de pe urma vecinătăţii cu un mare centru industrial; sunt şi azi aşa cum au fost acum cincizeci de ani, aşa cum fără îndoială vor mai fi şi peste o jumătate de veac."

Şi de această dată, abilităţile de anticipator ale lui Jules Verne sunt evidente. Referitor la Aninoasa, putea merge cu previziunea peste încă o jumătate de secol. Odată cu închiderea celor două exploatări miniere, Iscroni şi Aninoasa, orăşelul care, oricum nu avea agitaţia specifică marilor oraşe, e acum şi mai tăcut. Negrul cărbunelui de altădată pare să se fi aşternut peste sufletele aninosenilor, peste al căror viitor pluteşte un aer de incertitudine.
Puţine sunt momentele în care se schimbă această stare de tristeţe. Un eveniment menit să aducă puţină veselie este Nedeia tulipanului, desfăşurată în fiecare an, la Ispas, păstrând tradiţia unui calendar nescris al nedeilor momârlăneşti din Valea Jiului. Localnicii se adună pe platoul situat peste drum de arborele cu lalele, când acesta este încărcat de flori. Tulipanul priveşte tăcut furnicarul de oameni venit să petreacă. Câţi dintre ei cunosc, oare, povestea sa? Câţi dintre ei au citit, oare, "Castelul din Carpaţi"? Sunt convinsă că, din păcate, din cauza grijilor cotidiene, oamenii se îndepărtează tot mai mult de lectură, justificându-se astfel lipsa de interes a aninosenilor pentru o carte cu care ar trebui să se mândrească.