cine are lumina ochilor să se bucure că poate vedea măreția
cine n-o are să se bucure că-n fața lui e Tronul de Judecată

cine are sănătatea auzului să se bucure pentru că fericirea șoptește
cine n-o are să se bucure căci dulceața cuvintelor închipuite nu are seamăn

cine are darul vorbirii să se bucure căci poate descrie fala şi nemărginirea
cine nu-l are să se bucure căci vorbele-i pornesc din inimă săgetând cerurile

fericit cel ce-i în plinătatea simțămintelor
căci ale lui fi-vor toate câte mișcă, susură şi gânguresc
dar nici cei lepădați în afară nu trebuie să se teamă
căci lor le sunt date spre înțelegere marile taine

pentru a nu mai vedea minciunile zămislite
mi-am luat ochii şi i-am semănat în noroiul faptelor
să priceapă şi ei uscăciunea şi ne-rodirea
pentru a nu mai desluși vaietele lumii
mi-am lepădat urechile cu tot vuietul neputințelor
să-învețe şi ele tăcerea rostuită-n sămânța
şi pentru a astupa izvorul nemulțumirilor
mi-am luat limba şi-am zvârlit-o-n jarul rostirii
să-învețe uitarea şi arderea mocnită
din lungile nopți de iarnă
un singur lucru mi-a mai rămas de făcut
să-mi înstrăinez şi inima
cu toată năvala ei
s-o las să-învețe depărtarea şi dorul
şi-n loc, pacea stearpă,
să mă pătrundă
igrasie cuibărită-n trupul zidirii