“jocu-i gata, trag oblonul, vai, ce ploaie e
afară...”

trec
mâinile ei strângând piesele,
iar degetele ca o mătură a luminii
cad prin hublouri,
acolo unde fiara își lasă botul s-atârne, jilav,
fălci sunt mâinile lui
în mănuși ca de sfoară cu dinți

- mută, femeie, hai, mută
pionii mei albi au capete de pui
și etichete pe limbă
- suntem noi în drumul spre casă
toți vom fi albi,
toți vom fi
toți?

cum râde pământul și scuipă cu litere mari bestiarul
e cerul de-acum o hârtie cu tuș de ziar care strânge
- suntem mieii tăi negri suntem lupii tăi suri…

- uite, aici are turnul doi ochi mai rotunzi ca fântâna
când cade nimic nu se varsă din apele clare
sub val din săgeți și din pietre ridică din umeri

- nu-l strânge nu-l face pierdut

- prin el șobolanul cel alb vede creasta a lună
cocoș care-l taie pe burtă cu vârful de pană
și-i mușcă din zid

- apoi bidiviul acesta-n leșin, mătase de orb
are-n coamă, lucește de negru și roșu,
de gât îi atârnă fularul din blana de tigru și fum

- în cercuri naluca-nebuna îi prinde grumazul
e albă cu pielea tocmind respirări
și ceață de aur la poarta inchisa
de vrăji

- sub scară-i parfumul de grâu frământat
și copt laolaltă cu praful
urcat peste tablă și măști

- de unde gândacul cioplit în oglindă
își soarbe tot zborul,
izbind în pereții de lemn

regino, ai șaizeci și patru de umbre în lacrimi,
cum te mai cheamă…

mai știi?

omul în pijama cu pătrate mușcă din măr, colțul de stradă e-un șarpe,
îl înghite, iar el
își ridică nebunul și umblă,

pe inele, un alt răsărit i se scurge,
- vai, mâinile ei ce frumos poartă focul,
pe când pânza corăbiei negre îl arde sub ochi

- erau doi copii

dacă regele răsturnat a trăit
trebuie să moară
în alb?