să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim, nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
iubite, pe la fereastra ta trec trenuri
călători se perindă grăbiţi
întinzi mâna şi dai drumul unor porumbei
cu faţa lipită de geam aştept cuminte
sărutul de noapte bună
liniştea îţi truchează paşii
mă legăn
închid ochii
mama îmi ia mâna şi mă trece strada
a trecut destul de când nu ți-am mai scris
între timp m-am mutat într-o căsuță mică
cu pereți albi și ferestre deschise mereu
două mâini împreunate căuș în care seara
se așază ca o femeie lăuză
acum doar văzul mai stă de veghe
îţi vorbesc despre și despre
tu zugrăveşti cu degetul văzduhul
ești prea frumoasa pentru o icoană îmi spui
uite sprîncenele! de unde atâta mirare în arcuirea lor
părul neacoperit buzele neînvăţate la tăcere
genunchi dezveliţi ca sîmburii ieşiţi dintr-un fruct
pen’ că planeta asta nu-ți poate înghiți la nesfârșit gesturile
o să te îmbolnăvești de lumi paralele
după cum te știu nu vei merge la medic
vei încerca un tratament după ureche
până când obosit de-atâta alternativ
vei spune pas și vei cădea în iarbă
cândva erai ok-e te răsuceai în broască
acum firul de păr din lentilă a crescut mare
trebuie doar să îl împletești în codițe
prin tunel să se strecoare la tine lumina
cu pachețelul de-acasă cu pâine
ne ascundem de păcate în lucruri nemărturisite
întunericul creşte văzând cu ochii
zilele păstrate la ciorap n-au ţinut seama cât de repede trece timpul
cu picioarele aliniate ca nişte soldaţi bat pasul pe loc
Comentarii aleatorii