không -
Soarele părea un copil indian suit pe ţeava unui tun Zam Zammah.
Erau peştişori sub apele nămoloase,
libelulele la vânătoare,
cerul – lama tibetan în provincia Punjab.
Culegeam buruieni şi maci sălbatici, mentă sălbatică.
Mă întindeam în iarbă,
respiram aerul curat ca într-un coridor de verdeaţă,
chipul meu era o mască albă de fildeş.
Lunca avea sol din aluviuni.
Eu aruncam pietre în apă,
speriam peştişorii – colo – o broască.
Încet – încet soarele se acoperea cu o perdea de nori,
lumina slab ca un bec de 30 W,
atât.
Poezie:
Comentarii
Da.
Sixtus -
Haiku, ne-Haiku. Dar e Haiku.
fain
margas -
Mi-a plăcut, atmosferă cu adevărat aerisită, chiar dacă nu neapărat orientală.
Finalul însă m-a dezamăgit.
Lumina slab ca un bec de 30 W??
Una că nu știu să fie becuri de 30 de W (o fi asta vreun schepsis??) dar cea mai bolnavă e însăși comparația care nu doar strică aerul poemului de parcă autorul ar fi mâncat prea multă fasole înainte să se așterne pe scris un poem aerisit ci închide orice variantă cu acel 'atât' ultimativ, finalmente complet neinspirat, de fapt mai degrabă transpirat. O pun pe seama caniculei.