dădurăm ce dădurăm cu mâinile
şi din piatră începură să iasă toate
istoriile hărţile şi comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare
dă-te mai încoa
dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei
vezi tot drumul strămoşilor
trecu limba în sus şi în jos
şterse chibritul de obrazul lunii
îşi aprinse o ţigară de foi
şi fredodând un cântec
oltenesc se tot duse
mai frumos decât toamna care se frânge împrăștiindu-și frumusețea în ochii muritorilor
decât ciorile învârtindu-se pe cer ca niște limbi de ceas amețite încurcându-ne viețile
decât ploaia în minor și pisicile galbene mieunându-mi la etajul cinci, ultima viață
decât fetițele acrilice de la capătul pensulei, decât peisajele whimsical în care mă ascund când
nu mai înțeleg dacă nu cumva sunt doar un uriaș ochi, o entitate hiperverbosensibilă,
mai frumos decât amintirile celei mai profunde specii, taine care ajung la noi cu întârzieri
Ȋţi spun că o să vină vremea când monştri de zăpadă
o să fie deasupra fiecărui habitat uman
spânzurat de întuneric
cei mai mulţi oameni rămân în case
unii dezgroapă drumurile spre păduri
aici oamenii se hrănesc beau sânge cald
după luni de zile se întorc
îmbrăcaţi în blană pene şi piele
intră în case
se hrănesc beau din supravieţuitori.
ca într-o apă căreia îi ghicești uneori scoicile
îmi cufundam capul în aerul după-amiezii
simțeam răsuflarea nucului pe care aproape
nu l-am mai recunoscut
toate îmi deveneau familiare în timp ce se petreceau
m-am născut ca să povestesc despre clopotele mari și singuratice
despre mirosul pământului primăvara
din care mușcă lopeți galbene cu voci ascuțite
ochi de mamă care tresar
din mână nu mai răsare creștetul meu
doar o furnică mare roșie
care îi sărută palma pe dinăuntru
Comentarii aleatorii