am făcut tot posibilul
să nu fie nicio scurgere de bine
să nu se inflameze orgoliul
acest compus
uman
să rămână în recipiente
să nu sară în aer
vreun sentiment aprins
am deschis toate uşile
de metal
un vânt cu toane
a rupt pagină cu pagină
din studiul meu
din lucrarea de doctorat
din calculele pentru experiment
din câte-un vers scris pe margine
mărunt şi neglijent
ca o bucată de afect fărâmiţată
în turnesol
odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele
mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi
se pogora fericirea
apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare
plouă
adînc în mine cuvintele tale
se cuibăresc și mor după o vreme
ca niște clădiri vechi
ucigător de singure
plouă de cîțiva ani neîntrerupt
și e nedrept să trăiești într-un secol
în care vei muri
fără să te fi născut
plouă ca și atunci cînd făceam
dragoste origami
și era frig în caleștile de hîrtie
cu care plecai de fiecare dată
fericită din ce în ce mai puțin
plouă ca la început
din motiv de a folosi puterea într-un singur loc
îmi plac zidurile
aici în vocea uscată
am loc să ameninţ cu pumnii plămânii
cot la cot respirăm
aerul se agață de nări ca de un colac salvator
Comentarii aleatorii