dispariția e o eroare tacită
cărarea luată în brațe de unul singur
cînd celălalt nu are timp nici să-ți vorbească
luînd un sens opus al drumului

așteptarea ne face rozătoare
mușcăm din unghii pînă la carne
trasăm perpendiculare cu mîna liberă
cu ochii închiși
doar ca să nu simțim vina
ca soarele de iulie în amiază pe un loc uscat
insuportabilă absență

încotro se rotește lemnul icoanei pe apă

îmi spunea că nistru bolborosește pe alocuri
de la găurile de furnici
că nu va crește mai mult

ne-am ciocnit de copaci de vreo 5 ori
în timp ce vîslea
stropii de apă aterizau pe haina mea și pe față
norii erau sfîșiați

pierderea este nisipul din ochi
care nu vrea să se spele cu lacrimi

cînd am ieșit să-l caut știu sigur că nu am legat poarta
iar cînd am venit
am găsit-o legată așa cum numai el poate să o lege
dar nu era nimeni înăuntru

și golul era țipător ca un strigăt de înec
noaptea caștan urla
caștan este cîinele lui

celălalt eram tot eu
și e a naibii de dureros să mergi prin sat
și să auzi din treacăt cum oamenii fără să te știe
șoșotesc
s-o fi înecat săracul
cine să-l găsească acum

și mîinile se fac parcă prea mici
ca să-ți acopere fața încrețită de plîns
și-mi vine să mă fac ghem
să nu mă vadă nimeni
nimeni să nu mă știe

28 iulie 2008, puhăceni