1.

Abia ce m-am trezit brusc din somn. Soţia încă dorme. Mă dau jos din pat cu mişcări nervoase. Mă înfig în papuci. Pereţii din baie sunt încă umezi. Am uitat uşa închisă peste noapte şi nu s-au uscat după duşul de-aseară. Deschid robinetul. Dau cu apă rece pe faţă. Mă privesc în oglinda încă uşor aburită. Sunt eu...
„Care ‚eu’?”
„Cum care eu?... Eu!”
„Nu mai fă pe interesantul, spune CARE ‚eu’?”
„Adică?”
„Fii precis, spune cum te cheamă!”
Îmi vine să râd. Dau să-mi pronunţ numele, oricât de ciudat ar fi să-ţi pronunţi numele în faţa oglinzii, dar... eşuez. Mai încerc o dată. Limba tinde să ia forma unor vocale, unor consoane, dar cade neputincioasă. Gol. Sec. Rămân cu ochii fixaţi pe imaginea mea din oglindă şi cu gura uşor căscată de uimire.
„Vezi c-ai uitat?”
O fi de la vinul de-aseară! Încă-l mai simt în aburul respiraţiei. Mă relaxez. Ies agale din baie şi mă îndrept spre portofelul din hol.
„Se rezolvă imediat!”
Bâjbâi după buletin. Dau imediat de el. Îl duc tactitos în dreptul ochilor. Câd îl privesc, rămân pentru a doua oară mut de uimire.
„Nu cred că m-am spălat bine pe ochi!”
În locul numelui meu se-ntinde un spaţiu gol! Gol ca un individ fără idei. Gol ca un nou-născut. Nu mai înţeleg nimic! Mă reped spre patul în care doarme soţia şi trag de ea până dă semne că vrea să se trezească.
„Cum mă cheamă? Spune-mi cum mă cheamă!”
„Ai înnebunit? Ce e cu tine? Lasă-mă-n pace să dorm, că am o groază de treabă la muncă! Crezi că de bizareriile tale îmi arde acum, în puterea nopţii?”
Mă-tind în patul de ace. Nu mai reuşesc să adorm. Gânduri alambicate îmi colcăie sub cupola craniului. Frig tot. Îmi simt gâtul uscat. Saliva mi s-a evaporat. Frig. Soţia s-a dezvelit, în somn, de căldură. Termometrul indică cinci grade în plus. Frig.

2.

E-o nebunie cumplită în jurul meu. De când m-am trezit în timpul ăsta ciudat, nimeni, dar nimeni, nu vrea să-mi pronunţe numele. Cine şi ce interes ar avea ca eu să nu mai ştiu cum mă cheamă? Ce-ar vrea să obţină din asta? Nu e nicio dictatură, e doar o bălăcăreală de pseudo-democraţie. Nu e lumea lui Orwell, nici cea a lui Huxley. Nu e o distopie cu indivizi reduşi la firimituri de pâine.
Soţia mă strigă cu tot felul de apelative, de la cele comune îndrăgostiţilor, banalizate, până la altele pe care le inventăm, în joacă, între noi. Pentru prieteni sunt, în funcţie de context, fie „domnu’ poet”, fie „domnu’ inginer”, fie alte apelative sau porecle, toate parcă gândite special ca numele să nu-mi fie pronunţat.
La muncă am văzut ieri, din greşeală, o notă pe biroul de la secretariat: „pentru 147”. Mie Mi-a fost adusă nota. Eu sunt „147”, interiorul de la telefonul de pe birou!
Am cărţi cu autografe. Le-am răscolit pe toate. Numele meu a dispărut pur şi simplu din orice referinţă. „Lui ... cu simplitatea unui gând frumos.” Semnat: „Doru Bălan”, un poet pe care-l cunosc. Sunt doar „...”, asta sunt. O malformaţie, o excrescenţă a vieţii. Ceilalţi au nume, numai eu nu. Se laudă cu ele, le pronunţă rotund, cu intonaţie. Acum câteva zile, un amic, referindu-se la numele altui amic, mi-a făcut cu ochiul. Şi ce fel l-a pronunţat... Cu toate cele trei prenume! Toate! Accentuând pe fiecare de parcă ar fi fost unicul. Îmi venea să urlu. A făcut-o într-adins, sunt sigur de asta!
„Ştii ce mi-a spus George Mihai Ionuţ Iordache?”
Auzi tu... Şi George, şi Mihai, şi Ionuţ! Am simţit asta ca un cuţit întors în rană.
Toate strategiile pe care le-am abordat au eşuat. Nici banca, factorul poştal sau părinţii mei nu vor să-mi spună cum mă cheamă. Bătrânele de la bloc mă strigă cu „tinere”. Am încercat să mituiesc pe cineva de la finanţe să-mi spună pe ce nume e înregistrată maşina mea şi tot susţinea că pe numele soţiei. Asta e culmea, îmi amintesc precis că maşina am înregistrat-o pe numele meu. Şi ce moment jenant am trăit când, agasată de insistenţele mele, doamna de la ghişeu a sunat paza... Gardianul a venit la mine şi m-a apelat cu „domnul cu maşina vişinie”. Nu mai sunt eu, sunt „domnul cu maşina vişinie”! Intrigant. Penibil şi intrigant!

3.

Azi noapte m-a străfulgerat un gând! Mirela Calaigi! Nu, nu ăsta e numele meu, dar ea e persoana care mă poate lămuri! E-o fostă colegă de facultate.
Din câte-mi amintesc despre ea, nu mai locuieşte aici în oraş, ci s-a mutat undeva aproape de mare. Ne înţelegeam foarte bine în facultate. Nu am fost iubiţi, ci doar amici buni. Îmi amintesc cu exactitate un amănunt: eram la un curs de istoria economiei naţionale şi ne plictiseam la culme. La un moment dat mi-a spus brusc:
„Susţii că eşti poet, nu?”
„Ei! Şi tu acum...”
„Facem aşa: eu scriu un acrostih pe marginea căruia să reiasă numele meu, tu faci acelaşi lucru cu la numele tău. Apoi schimbăm foile. Eu te am scris de tine, tu mă ai scrisă de mine. Ce zici?”
„Sună bine!”
M-am ridicat ca ars. Am început să caut ca nebunul într-un sertar în care am păstrat mici amintiri în genul celei de mai sus. Mi-aduc aminte că ne-au plăcut la nebunie ambele acrostihuri. Ne-am scris dedicaţii pe verso şi ne-am jurat reciproc să le păstrăm. Am găsit acrostihul după ce-am întors sertarul cu fundul în sus. L-am citit cu sufletul la gură. Pe margine reieşea clar „m i r e l a c a l a i g i”. Sunt absolut sigur că şi pe marginea acrostihului Mirelei numele meu e încă vizibil. Ce sens ar mai avea poemul fără primele litere din fiecare vers? O fi ciudată realitatea în care m-am trezit în acea dimineaţă, însă e coerentă, chit că numele meu e şters din orice referinţă. Ba chiar din contra: realizând cât de bine-mi este „ascuns” numele, cu atât mi se întăreşte impresia că totul e perfect logic. Şi atât timp cât logica se păstrează, e clar că nimic nu poate mutila acel poem. Ce rost ar mai avea un poem ilogic, desfigurat, ciunţit? Numele meu trebuie să fie acolo!

4.

Am făcut rost de numărul Mirelei. Nu mai contează cum. Miza este uriaşă. Orice efort e nesemnificativ.
O sun cu vocea tremurând de emoţie.
„Cine eşti?”
Aici mă blochez.
„Colegul tău de facultate, poetul...”
„Aaa! Ce dor mi-e de tine! Mai exişti?”
Şi aici mă blochez puţin. Oare exişti dacă eşti, dar nu ai nume, într-o lume în care toţi ceilalţi au nume? Aflu că s-a căsătorit, că are o casă frumoasă, că are un copil etc.
„Mai ai acrostihul?” Un val de emoţii mă cuprinde în aşteptarea răspunsului. Pereţii vibrează în ritmul pulsului meu. Un tablou cade. Geamul protector se sparge. „Ştii.. ăla din timpul cursului de istoria economiei naţionale...”
„Îmi amintesc! Încă-l mai am, desigur!”
E penibil să i-l cer pentru a-mi reaminti cine sunt!
„Ştii, îmi trebuie urgent... Trebuie să-l public într-o revistă...”
Ce chestie cusută cu aţă albă!
„Nicio problemă. Mi-ar face o deosebită plăcere să ne găsim pe malul mării la o cafea!”

5.

Am plecat de acasă în dimineaţa convenită. Drumul a fost extrem de scurt: câţiva metri. Acum o aştept pe terasa unei cafenele din oraşul ei. E situată la zece paşi de mare. Numele ei mă revoltă, ţinând cont de situaţia mea: „Memoria valurilor”.
Mirela iese radioasă din maşină. Mă-mbrăţişează prelung. Nu s-a schimbat mult, cu excepţia faptului că pare mai matură acum. Şi are câteva riduri în jurul ochilor. Nu am răbdare să observ prea multe detalii.
Fierb. Ea-mi povesteşte cum l-a cunoscut pe soţul ei şi cum s-au căsătorit. Fierb. Mă întreabă dacă m-am mai văzut cu vreun coleg de facultate. Fierb. Chelnerul aduce cafelele. Fierb. Sunt sigur că dacă Mirela mi-ar atinge fruntea, ar bănui că am febră. Frig mai rău decât cafelele din faţa noastră.
„Ştii Mirela, te-am rugat să aduci ceva...”
„Aaa, desigur”. Se scotoceşte-n poşetă. „Acrostihul. Uite-l!”
Fierb. Ea mi-l întinde natural, dezinvolt. Apuc foaia cuprins de anxietate. Încerc să mă stăpânesc, dar nu cred că-mi iese. Nici nu îmi mai pasă. Norocul meu: Mirela e atentă la trei delfini care se joacă, magnetic, destul de aproape de ţărm. Mi-i arată şi mie, dar refuz să-i privesc. Probabil că par mai straniu ca un călugăr într-un centru de afaceri.
Citesc atent poemul:
„admiră cum lucrurile se dezintegrează subit:
nu mai e nicio sală de curs -
doar noi doi suntem, într-un colţ de cometă,
reiterând anxietăţile
evei şi-ale lui adam.
intimităţile noastre, goale, în vitrina unei galaxii...
visele ne-au confiscat pleoapele,
elicele nopţii ne-au rarefiat plămânii;
liniile toate s-au spart într-o infinitate de puncte.
era cât pe ce să plec din numele meu...
acum mă bucur că m-ai făcut să mă răzgândesc!”
Pe margine e numele meu! Delfinii au dispărut, luând cu ei şi timpul meu ciudat departe-n larg. Răsuflu uşurat, ca după o aterizate de urgenţă reuşită. Pe verso e o dedicaţie: „să-mi aminteşti din când în când de mine”. Semnat „andrei velea”. De data asta scris în clar.