poate pesimismul
nerăbdarea
cu mine însumi
sau poate frica de a fi
cumplit de asemănător
cu cel din oglindă
mă face să mîzgălesc pentru tine
un zîmbet tîmpit
în luciul ei
atunci orice interpretare
orice rost se scufundă retoric
în propriul ecou din mine
mișc degetele în limba păsărilor
simt că trebuie să ies din scenă
pentru o pauză
de stat aiurea în aerul rece al ploii
pînă vine durerea aceea
nesuferit metalică din stomac
iar totul moare în pîlpîirea mecanică
a zilei