n-am văzut niciun animal să gâfâie ca un om când urăşte
e uimitor cât de simplu mi se întâmplă să cad
poezia acesta am găsit-o fără metafore
făcea parte dintr-un grup de tineri dezintegraţi
azi din vina mea o privesc din unghiul cel mai potrivit pentru a o înțelege
ce rost mai are să adun gândurile împrăștiate pe jos
şi aşa ne vom îndepărta unul de celălalt din orgoliu
fiecare va înfige steagul la graniţă dintre zi şi noapte
ar fi trebuit
fereastra să fie lăsată cu urmele ei
de vânt, de praf, de ploaie, de sudoare,
minciună i-a fost păsării al cărei zbor s-a izbit şi s-a frânt
de apa sticlei curată nebunie a unui îndemn
acea căldură iluzorie căminul
în care focul nu a fost aprins niciodată
se întâmplă de fiecare dată când plouă în mahala
simţi dincolo de ritmul morţii apropiate
pulsul sângelui năvălind în ureche
ecoul mării într-o scoică
viaţa în echilibru ca o dansatoare pe sârmă
acoperind soarele cu umbrela ca să nu orbească
simţi cum se apleacă podeaua corabiei când căpitanul adoarme
lumea se curăţă de tot scrumul
alunecă deoparte odată cu stropii purtaţi de vânt
femeia de lângă mine se teme
bețișorul scurt în poșetă arde
intimitatea
din dragoste oarbă atinge fermoarul
după certificatul de naștere
timpul
transformă în ticuri iubirea
mă rănește la coapsă
din celălalt capăt văd soarele în mătură
omul de zăpada visează
pacea
sub un măslin înclinat de ninsori
anexez partea din suflet cu ieșire la cer
plec fruntea și râd
nu-mi trebuie mult să fiu fericit
un turn de care lumea să nu treacă
cu gândul
Comentarii aleatorii