n-a vrut să privească
în spate încă îi cresc pliculețe
pline cu semințe de floarea trecutului
prezentul le desface atent
nu cumva nimicul să se împrăștie
păsărilor din ceramică neagră apoi
la un pahar de uitare
viitorul va sparge semințele în dinți de fum
pe jos cel din oglindă dar
nicio coajă
pe vremea aceea
făceam drumurile pe jos
până la cer și înapoi
noaptea
când se umplea câmpul
de zmei și de iele
și nu mi era teamă
aveam o rană în cap
luminoasă
și mama îmi spunea
că ar fi de aripă
de înger
că știe el de ce așa
că eu să nu mi fac griji
că rana asta
o să mi fie de mult bine
și eu credeam
pe vremea aceea credeam
și toate dorințele mele
se țineau după înger
și toate cuvintele mamei
îmi erau ca laptele
unii spun că am veni
tu ştii
nu am mai cântat niciodată aşa
da, şi eu aud flutureii când se prind de gleznele îngerilor
şi eu ascult cum danseaz-o
luminiţă
în aer
mă simt atât de sfioasă acum/te rog nu mă mai ţine cu totul
captivă
e prea multa blândeţe/ca un fel de zăpadă fulguindu-se pe
crizantemele palide ale acestui septembre
odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele
mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi
se pogora fericirea
apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare
Comentarii aleatorii