multumesc de comentariul, Virgil! inteleg absurdul acestei incercari dar o sa explic cam cum am gandit eu textul acesta, care recunosc este doar un text de stare, de contemplatie si de reflectie asupra mortii, o rupere de simetrie si de o idealitate a formei, o incercare de a infrunta inexplicabilul si de a-l exprima … o incercare de a reda o durere, dar o durere nu se poate explica rational … problema cu „visul langa tampla” … eu cred ca visul poate exista oriunde daca ne folosim imaginatia, nu doar langa tampla, de fapt eu voiam sa accentuez partea cu …”secerat de trup” ca sa induc ideea de moarte, deci am spus ceva despre vis … „cineva ti-a asezat pe piept mainile de mort”, mie imi place tocmai prin ambiguitate, ambiguitate ce prinde oarecum contur pe parcurs … mai explicit ar fi: refuzul, neacceptarea mortii care este evidenta tocmai datorita acestui amanunt al mainilor impreunate pe piept, acest simbol crestin al mortilor… cred ca durerea tine tocmai de acest simbol al unor maini care nu mai simt, care nu mai daruiesc, care par imprumutate dintr-un tablou al unui timp pe care nu il vreau real, un adevar pe care mi-e greu sa-l accept… caci textul acesta este chiar povestea reala a unei morti… „taci nu mai zici nimic” nu cred ca e pleonasm, este doar o repetitie, pentru a accentua tacerea si pentru a crea fluenta… iar „plansul pe pleoape” aici ma refeream la faptul ca eu mangaiam „pleoapele plansului”... recunosc ca nu este un text de luat la rost, este mai mult o stare de neputinta in fata ireversibilitatii mortii, un strigat in gol, un frig de dincolo de cuvinte ...