De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omeneşte posibil.
Nu mai strigaţi, nu mai tăceţi!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul şi asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.
Am obosit atât de tare încât ştiu
că se poate trăi cu durere şi singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai aşteaptă nimeni
nimic.
îmi aduci aminte de mare
noaptea
trupul tău să-l păzesc
iarba după care am alergat atât de
înaltă şi deasă coama în
pieptul unui animal cu instincte
de leu disimulat zarea
nu deosebeşte mirosul mintea mea
operează cu cifre exacte spune-mi
câte feluri de a iubi există în tine
nu găseşti nici un loc să te aperi
graţioase şi neîmblânzite
dorinţele mele sunt nişte feline
te pândesc când ţi-e sete când somn când
mai grea beţia vinului
galben cu nume de zeu indian
pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam
dintr-o lume în alta
pipăiam noaptea şi noaptea era ca o linişte cu gura mea
deschisă intram în oameni şi oamenii erau oraşe
cu închisori intime şi prizonierul era gardian şi gardianul era
director şi directorul era rege şi regele era ucigaşul
şi cel care ucidea era prizonierul
şi mie mi s-a făcut deodată frică
şi îmi pipăiam liniştea
şi era ca o noapte cu gura mea deschisă
Comentarii aleatorii