cu limba ne întorceam cuvintele
şi le dădeam drumul
să migreze în poeme calde
orizontul nostru era bine alcătuit
de la o tâmplă la cealaltă
lucruri aliniate
în albastru
mâinile se prelungeau
caligrafic până spre dimineaţă
în puzderie de simboluri
ceva din noi era
neasemuit şi dat
am trăit aşa o vreme
odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele
mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi
se pogora fericirea
apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare
ştiu ce femei se poartă anul ăsta
cu zâmbetul giocondei
în retorica lui refuzul estetic
repetă vorbe alese vulgare într-un profil psihologic
trezesc impulsul masculin
atât de puternic deschide braţele
iubirea de-o vârstă cu mine
coală îţi tremură pe mână zarea
întoarce apele întunecate de peşti
briza mării adoarme
un geniu cu suflet de om
mulţimea vorbelor scăpate uşor
la îndemnul minţii
recunosc diavolul în orice femeie
anul acesta îndrăgostită la Praga
acesta e un scaun
de exterior
vopsit mai demult
dacă priveşti atent picioarele
sau drugii de fier pe care te aşezi
vei vedea mai multe straturi
(cel puţin patru generaţii)
de vopsea veche jupuită în culori diferite
azi e verde
mâine nu se ştie dacă
va fi ploaie după soare
mama cu pruncul la piept se sprijină de spetează
tatăl se întoarce acasă
cu vopsea proaspătă în sacoşe
probabil încă un strat alb
va ţine mai mult de data asta
Comentarii aleatorii