toamnă sufletul meu e plecat la datorie
pentru un zâmbet de familie
am lăsat tinereţea în hainele de mătase
parcă duc un trup greu în raniţă
cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire
şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri
toamnă am sufletul ca o cască împuşcată
plină cu pământ din care iese colţul unui fir
scăpat cu viaţă
zilele cad
fac umbră în lipsa ta
numai timpul trece deasupra ochilor gri
ca un corb
strigătul
din această singurătate îngenuncheată
sângerează
pentru a nu mă pierde
îndrăgostit scot inima înaintea cuvintelor
te caut în linişte
unde oamenii acestui oraş fac salturi mortale
şapte zile la rând
cu ferestrele închise
cuiele bătute pe şira spinării
ruginesc
visurile pe care le-am dus împreună
gem oricât de încet le-aş legăna
de unul singur
tu ochiul stâng eu cel drept
privim lumea în patru dimensiuni
o să-mi spui că dragostea dă adâncime
sunt pure speculaţii
eu nu cred decât în miile de fibre care ne leagă
semănând cu tentaculele unei meduze
care-i prada unde-i vânătorul?
Comentarii aleatorii