Locul nu contează, e cât mai departe, cât mai străin,
se îmbracă plopii cu întuneric sărat,
vântul desface ţolul ca pe un plic cu şuviţe vinete,

oţelul tremură muzică veche şi cultă,
lângă peron, în crâşma unde se beau oameni,
cineva pune scaunele pe masă şi mătură;

se întârzie sau poate se ajunge prea devreme,
galbenul electric amestecă aerul cu sângele,
în gura tunelului, bărbatul în carnea goală,

să fi fost ieri sau poate
mai degrabă ceva și mai încolo
spre ziua în care am încolțit în mintea ei sâmbure
udat de nevoia unei singurătăți rătăcind pe alte meleaguri
să tot fi fost un pumn de nisip pe ombilic
un val întotdeauna prea rece
o cupă de margarita prea mică
un drum prea lung și o sfâșietoare absență
era pe vremea când credeam că timpul mi-e frate
flăcări mistuiau urmele imposibilului
nimicul nu era complicat
logica nu avea curaj să ceară audiență
senzațiile se travestiseră în sentimente