Draga mea,
să ştii că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă,
de granit, ascuţite, mute, dar a aruncat firimituri.
Şi când iulie a născut gemeni de soare cârnos,
când alb pe-a-ntregul eram şi-n fustă de colibri electrici erai,
când palmele noastre au resuscitat primul pilot,
când trupurile au privit la chip cioplit,
când, cu buzele, căram minerilor din plămâni lumina verde din ochii tăi,
când te rugam să-mi spui ceva ce nu mai ştie nimeni
şi te pedepseam înghiţindu-ţi gura,
sufletul arunca cu firimituri pe drum.
dimineaţă
păpuşa woodoo se ridică în
capul oaselor mănâncă păsări
dintre picioare viermele harnic
sparge sâmburi pe lemn
de salcâm
un electron fără braţe invocă
expansiunea materiei
cenuşie luna despică apele
pe o plută condusă de şerpi
îşi fumează solzii pe rând
mingea de ceaţă
depune ouă în umbre
caută prin buzunare
literele ca pe culori
reproduce fonetic deşi nu înţelege
Şi ce dacă un necunoscut îţi zâmbeşte?
Si ce dacă zâmbetul său te topeşte?
E doar zâmbetul unui trecător grăbit
Al altuia care ţi-ai fi dorit să fi poposit,
Al altuia pe care ţi-ai fi dorit să-l fi oprit.
acolo unde mi-e inima încurcată cu întunericul
mi se zbate o pleoapă
pe dinafară e-o lume pentru care am ales să fiu liber
copacul împinge rădăcinile sub ziduri
tot mai aproape de umbră
în freamăt de scrisoare întârziată
iubirea
nu s-a trezit din vis
îmi tulbură somnul cu picioarele
cautându-mă
Comentarii aleatorii