Fata cuminte prin care trecea înserarea
Ca o barcă, fără luntrași
Avea ochi foarte mari precum obloanele unei căsuțe albe
Îi închidea, îi deschidea
Îi scoatea pe rând ca pe o batistuță
Îi scutura de un praf nevăzut
Apoi ca o femeie grijulie care hrănește păsările
Întorcea spatele celor de dincolo, uita de ei
În fond sala vernisajului era doar o lumina rece fără umbre
Uimirea lor, cu ochi mulți și mici
Ea mai avea doar două ore
Și pleca în hawai
Ea pleca în hawai cu tot cu valizele ochilor ei uriași
după ritmul biologic lumea se întoarce
în peșteri solul minții nu găsește litera cu
simbolul vieții
la răspântii vocalele se aud mai aproape
decolorate de epoci convențiile se mută dintr-o tufă
în alta niciun om să le schimbe
expresia
feței tu-ești-cel-care-seamănă-intrigi
era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
păpuşa de ceară s-a privit într-un ochi de apă
simţea mireasmă de pământ reavăn
peste pântecul ei sterp înfloreau pomii
plini de albine sălbatice
după numărul de iluzionism s-a ridicat pe vârfuri
dansa cu braţele deasupra capului
pentru viaţă şi pentru moarte
ţinea între palme răsăritul lunii
şi între dinţi cântecul ca pe un pumnal
se topea văzând cu ochii
prin sânii ei goi prin trupul ei gol treceau alte săbii
tot mai reci
în inima ei creşteau ţurţuri de sânge
o palmă uriașă aspră și caldă
îmi acoperă ceafa tremur încerc să glumesc
dar mă prind repede că lumea a devenit prea îngustă
genunchii și-au pierdut elasticitatea tușesc
văd casa întâi o parte a acoperișului recunosc până și ploaia
e aceeași de acum treișdoi de ani deschid fereastra
oblonul verde reușesc cu greu să strecor
coada de la mătură între partea de sus a cuibului și streașină
trag cu putere cuibul se desprinde în stradă
fără să-i pese de ploaie țăranca a dat drumul umbrelei
Comentarii aleatorii