Trec fiare de fier, umbre motorizate mârâind gudronic,
Mâzgălind întunericul străzii cu melci băloși de lumină
Ce li se-ntind din ochi ca o pastă incandescentă
și în urmă, năpârlind din cozi lungi smocuri roșiatice.
Limbi vălurate, râuri de asfalt, din patru zări
se varsă languros în mlaștina intersecției în care
siluetele negre-ale oamenilor sunt trestii crescute-n borduri.
Ambulanțe cu ghiare albastre ce zgârie în ochi și sticlesc în timpane
și-n bolta de mină a cerului de mangal un avion
Câinele alb cu lătrat roşu
a ales să stea cu noi fără să-i dăm de mâncare;
nu-i spuneam animalul nostru, nu ne spunea stăpânii mei,
dar îl luam cu noi peste tot, dar ne lingea mâinile peste tot,
când ne uitam ochi în ochi fără să ne auzim, lătra o dată,
când ne auzeam fără să ne privim, lătra de două ori,
când nu mai aveam nici ochi de auzit, nici urechi de văzut,
nu mai lătra.
mă uit ca după un lucru pe înţelesul tuturor
negura lumii se cocoaţă pe ziuă pe cetini
pe umerii mei nedezmorţiţi fără să mă bazez
pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă
pe coala sfârşitului de an mă simt la limita
superioară a singurătăţii căreia nu-i disting
ochii sunt în disjuncţie cu ceaţa îmi ridică
igluuri împrejur nu recunosc niciunul pentru
inima mea vulpea dă târcoale chiar pe locul
în care s-ar putea face dragoste la vârf
iluziile sunt colorate viu cineva spaţial întreabă
în partea de apus a clădirii uşile erau din lemn negru roşcat
zăvorau liniştea netulburată a miilor de zile şi nopţi
nimeni nu a înţeles cum au înflorit în mai către seară
flori mari albe ca de mireasă curgeau peste mînere
peste balamalele grele şi reci de bronz şi aramă
se deschideau surprinse privind copilăros încăperile
explorau cotloane ascunse cu o nevinovăţie imperturbabilă
pînă cînd totul a devenit atît de alb încît îţi lăcrimau ochii
greutatea lor încovoia podelele pereţii grinzile
Și-apoi ai plecat.
Ce demon, femeie, ai dezlegat turbat peste mine,
vânt tulbure, avan, în cercuri de fum risipite
și-n ploaie răzleață de scrum, răscolindu-mi în bezne
cum luna de-asupra de stână, cu șuierul ei întărâtă
treziți câini cu colți hămesiți, albe cuțite în tâmple,
trăgând de venele inimii, mușcând sălbatic din atrii,
îmi rod în sânge și rup ca pe-o cârpă carnea în care mai port
icoanele amintirii, ca un cireș pocnind roșu de copt -
rănile vii julite-n lanțurile buzelor tale,
șoptindu-mi aburi de sulf.
Comentarii aleatorii