mă trezesc cu foamea asta de umanitate
poate ar trebui să-mi cultiv gusturile
să închid ochii și să-mi imaginez farfurii goale, cartiere pustii, gări în grevă, orașe părăsite
să mă visez un înger salvator, terminator în felul său
încărcat cu geamantane pline de bandaje
măturând urmele răniților
însă foamea victimizează uneori
nu fac diferență între felurile de iubire
de aceea îmi și mușc limba uneori și mă doare
undeva, undeva ar trebui să apari tu
să îmi spui că suntem ok
marea e în același vers
la urma urmei vor să facă mașini din noi
mașini de mîncat de băut
mașini de cumpărat de votat
mașini de luptat
mașini de curățat după ei după noi
mașini de plătit
mașini de muncit
mașini de atins de văzut
mașini de tresărit de zvîcnit
mașini de sex de ucis și vorbit
asta vor mașini de lovit precis cu capul în zid mașini de citit
mașini de făcut alte mașini cu ochi de copii
mașini de cîntat de aprins lumînări și rugat
mașini de jucat la-ntîmplare
mașini de rîs de scurmat în gunoi mașini
fotografie needitată cu sfârşit:
adolescente cu sfârcuri întărite la 12 noaptea
când ploaia spală mirosul de prafuri şi moarte.
femeie în costum de iepure,
perversitatea ta mă sfințeşte.
numai tu, dintre toate.
numai tu şi iubirea ta de câine vagabond.
luna răsare de două ori. ne vedem, ne atingem, ne zâmbim.
din ţâțele lumii curge tristeţea,
purulenta mea tristețe,
alba mea tristețe,
tristețea mea tristă.
nu am mai ucis nimic
ca să mănînc
de multă vreme
doar cutii pachete borcane butoaie pungi conserve tuburi saci
în jur
privesc o moarte disipată în prafuri și paste
topită în seuri congelată în forme abstracte
o moarte fără viermi
o moarte cu adevărat moartă
nu mă face decît
să nu mor foarte repede
unde sînt zilele acelea
cînd mîncam ca să trăiesc
trăgeam la sorți
toate neliniştile au înmugurit
pe drumul pustiu
mă dor casele oamenilor
plecaţi departe
aerul nevrotic fâlfâie sub
un cer de păsări
sufletul
şterge ferestre
închise de mult
aş învăţa culoarea verde
a firului care a îndrăznit
să treacă prin plumbul
conştiinţei mele
e noapte şi deznădejdea
umblă desculţă
cerşind
câte-un eu în care să intre
dar nu
mă mai găsesc în mine
în ceilalţi
care au tras întunericul
de pe oase
poate
Comentarii aleatorii