hora-nteţită-n sforile-i grave destinul
resturi din arse demersuri la monumentul înalt
beneficiarul de sentimente
la care trudise atâta lumină suavă
cât soarele tropical, vreau să spun gândul,
ţine ostatecă-n templul de jar al memoriei
clipa dintâi,
cât sânge de bal traversează câmpul imaginaţiei
dacă eu nu mai ard
în acest pestriţ carnaval asumat
unde saturaţi ori striviţi de banal
bântuiţi de taine şi stridenţi în culori papagal
implorăm te miri ce în genunchi
în numele dragostei şi-al sfântului Ideal-
Galbenul meu umple elegant sicriul,
la picioarele-mi legate
un şobolan alb-negru aşteaptă
încuviinţarea viilor.
Rămaşii mă vorbesc de bine,
plini de teamă şi respect,
de parcă aş fi făcut ceva important;
unii mai apropiaţi mă citesc
şi-mi pun în gură idei mult prea profunde,
alţii tac, ascultându-mi
părul şi unghiile.
Am steme pe ochi,
nu disting între glasul ud de mamă şi iubită;
în copacul care mă îmbracă,
pipăi un fulger, un călător,
un sărut.
şoarecele de casă chiţăie sub dulapul greu
cad fărâme
din luleaua neagră a bunicului
îngheţata cu frişcă s-a uscat în compotieră
ceasul a rămas în urmă câteva nopţi polare
bună seara femeie
poate nu ți-aș fi scris
dacă străzile acestui oraș
nu mi-ar fi amintit labirintul venelor tale
prin care asemeni unui școlar
care nu poate merge acasă fără pâine
ultimul meu sărut
alerga nebunește
în căutarea unei inimi
despre care știa
că se va-nchide curând
Comentarii aleatorii