a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
în locul ăsta au cam de toate
tablouri cu zîmbete şi gropi
proaspăt săpate ca nişte răsaduri de primăvară
din care nu încolţeşte nimic
au teatru de păpuşi cu plîns imprimat pe bandă
şi oameni împăiaţi în poziţii fericite
pe scenă şi acasă
au copii desenaţi în pîntecul mamelor cu tătici ţinîndu-i de mînă
ca pe nişte mînere de lemn
au parade, covrigi şi insigne de ofiţeri îngropaţi cu ceremonii
Comentarii aleatorii