Și-apoi ai plecat.
Ce demon, femeie, ai dezlegat turbat peste mine,
vânt tulbure, avan, în cercuri de fum risipite
și-n ploaie răzleață de scrum, răscolindu-mi în bezne
cum luna de-asupra de stână, cu șuierul ei întărâtă
treziți câini cu colți hămesiți, albe cuțite în tâmple,
trăgând de venele inimii, mușcând sălbatic din atrii,
îmi rod în sânge și rup ca pe-o cârpă carnea în care mai port
icoanele amintirii, ca un cireș pocnind roșu de copt -
rănile vii julite-n lanțurile buzelor tale,
șoptindu-mi aburi de sulf.