şoarecele de casă chiţăie sub dulapul greu
cad fărâme
din luleaua neagră a bunicului
îngheţata cu frişcă s-a uscat în compotieră
ceasul a rămas în urmă câteva nopţi polare
va tăcea așteptând soarele
uite
dacă tu mergi în dreapta eu voi lua partea stângă
dacă tu dormi bine pe stânga eu voi întinde
mâna dreaptă
apei care întotdeuna desparte
așa am făcut ultimei zile
o căprioară îndepărtată de lei pentru cină
una dintre ființele albe mi-a zis
taie și mănâncă din fum
nu puteam să mișc picioarele
aripile zăceau risipite
eram singur
aveam timp să schimb ordinea în care
mureau ploile în cutii de zestre
nu se mai văd tramvaie,
nu se mai văd autobuze, nu se mai văd stâlpii de iluminat,
intersecțiile aglomerate, nu se mai văd benzinăriile
blocurile turn șoselele largi, masinile care spală străzile sau le vopsesc,
mașinile care pun ornamentele de crăciun, mașinile care încarcă și duc gunoaiele,
pisicile moarte și câinii vagabonzi,
copiii care merg în drum spre școală
copiii care se opresc la florării / nu se mai văd ambulanțele,
nu se mai vede nimic.
aş putea să-mi închipui că toată singurătatea asta
e ca o vacanţă în dubai
cu o venetică pe care n-ai apucat s-o
cunoşti nici după doi ani de
convieţuire
stai în punctul cel mai de sus pe cea mai înaltă clădire
din abu dhabi
cu degetul scrii o lungă scrisoare de dragoste
în albul unui nor
cînd termini o ştergi
şi o iei de la capăt îţi dai seama că eşti atît de sărac
nici cuvinte nu mai ai nici bani să-ţi permiţi măcar
un magnet de frigider nu plouă niciodată pe feţele oamenilor
se citeşte asta
Comentarii aleatorii