picioarele păpușii de lemn
pe marginea balconului
atîrnă
ca o pedeapsă uitată
privindu-le ploaia mai rece mai hîdă
se face
și cade mărunt fără grabă
ca o femeie se lasă încet
dezbrăcată
de întuneric aproape
sau poate ziua s-a scurs
și ea
în această lagună în care
se leagănă triste gondole
gîndurile noastre
amare
gîndurile noastre uitate
ascunse în ceară de măști
decupate din noapte
zilele cad
fac umbră în lipsa ta
numai timpul trece deasupra ochilor gri
ca un corb
strigătul
din această singurătate îngenuncheată
sângerează
pentru a nu mă pierde
îndrăgostit scot inima înaintea cuvintelor
te caut în linişte
unde oamenii acestui oraş fac salturi mortale
şapte zile la rând
cu ferestrele închise
cuiele bătute pe şira spinării
ruginesc
visurile pe care le-am dus împreună
gem oricât de încet le-aş legăna
de unul singur
mai frumos decât toamna care se frânge împrăștiindu-și frumusețea în ochii muritorilor
decât ciorile învârtindu-se pe cer ca niște limbi de ceas amețite încurcându-ne viețile
decât ploaia în minor și pisicile galbene mieunându-mi la etajul cinci, ultima viață
decât fetițele acrilice de la capătul pensulei, decât peisajele whimsical în care mă ascund când
nu mai înțeleg dacă nu cumva sunt doar un uriaș ochi, o entitate hiperverbosensibilă,
mai frumos decât amintirile celei mai profunde specii, taine care ajung la noi cu întârzieri
Comentarii aleatorii