picioarele păpușii de lemn
pe marginea balconului
atîrnă
ca o pedeapsă uitată
privindu-le ploaia mai rece mai hîdă
se face
și cade mărunt fără grabă
ca o femeie se lasă încet
dezbrăcată
de întuneric aproape
sau poate ziua s-a scurs
și ea
în această lagună în care
se leagănă triste gondole
gîndurile noastre
amare
gîndurile noastre uitate
ascunse în ceară de măști
decupate din noapte
cândva doream să fiu draga cuiva și atât
astăzi mă trezesc cu suflarea vânătă
când se lasă seara
păsări răpitoare îmi ciugulesc din gură
nu observ
parcă ar ploua mut într-o casă dărâmată
aș vrea să reduc pământul la un bob de noroi
acolo să mă ascund
în diminețile în care rămân umbră
pierdută în asfalt
în cădere de pe blocul turn
jos doar oameni curioși cu false complexe mesianice
iar sub ei
pământul pe care nu-l ating
deși mirosul lui mi-i mai cunoscut
decât cel al mamei
oamenii pier din lipsă de aer
ploaia miroase a sulf
după moarte
pământul cu faţa înmuiată
dezleagă copacii de păsări
cineva vorbeşte în
stele
răspund acid
muncesc pe nimic
tot ce câştig dau înapoi celui care pretinde că se îngrijeşte de mine
lumină căldură comunicare pentru toate astea trebuie să plătesc
de parcă aş avea vreo vină că trebuie să văd să simt să transmit
orice mişcare orice vis mi se impozitează
mi se impune un credit bancar pentru restaurarea amintirilor
mă văd silită să renovez mai multe dorinţe lăsate în paragină
iar pentru asta trebuie să fac un împrumut altă dobândă de achitat
muncesc pentru nimic
nu-mi rămâne nimic pentru ceea ce s-ar chema să trăiesc
n-a vrut să privească
în spate încă îi cresc pliculețe
pline cu semințe de floarea trecutului
prezentul le desface atent
nu cumva nimicul să se împrăștie
păsărilor din ceramică neagră apoi
la un pahar de uitare
viitorul va sparge semințele în dinți de fum
pe jos cel din oglindă dar
nicio coajă
Comentarii aleatorii