fiindcă toate îmi merg de-a-ndoaselea cum zicea topârceanu
şi primăvara poeţilor este mereu doar o copie la indigo negru a soarelui
o eclipsă a muzelor pişcate de degete precum pomii de albine harnice
în definitiv de ce să nu scriu încă o poezie cât timp ceilalţi mai dorm
să alung apneea de dimineaţă
în acest octombrie bătut de culori
înfrângerile mele sînt toate intacte
un fel de nimb dansează prin pomi
cu gust amărui
şi miros de tămâie
timpul
internat în azil
trage să moară
în colţ un păianjen îmi
înfăşoară zilele
viaţa mea
puţin somnoroasă
e ca un chioşc de ziare
moţăind într-o haltă
însăşi lumina călăreşte un melc
îndepărtându-se
lângă fereastră
cu luna răsfirată în crengi
nucul pare o ţigară aprinsă
voi mai urca dealuri şi munţi până când
cercul se va închide
în oraşul obscur
ţi-am developat sângele până la indecenţă
iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele
ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie,
bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite
eu am trecut prin el şi ceva a rămas acolo.
dragostea noastră ca o hipnoză-
aer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut
ştie, traversăm lumea
ca o ambulanţă în plină noapte.
Comentarii aleatorii