mă trag de acolo de unde
n-am auzit să se fure vreodată slănina de la grindă
nici om cu om să nu întrebe bună ziua e ori
al cui eşti de nu te-a văzut ce te pricepi să faci
mândria şi umilinţa ca două obloane deschise
spre primăvară pomii se arătau mai plini de ei
păsările braţelor ocrotitoare
ore mici se cuibăresc în așternut
ca doi pui
fără să fi făcut ochi încă
mă trezește scîncetul lor
privesc
pe gîtul tău cum coboară
leneș șuvițe negre
ca un fluviu chinezesc
meandric și tăcut
afară iarna scurmă cu copita
covata albă a nopții
timpul stă agățat de grinzile tavanului
și se leagănă
în gol
zilele cad
fac umbră în lipsa ta
numai timpul trece deasupra ochilor gri
ca un corb
strigătul
din această singurătate îngenuncheată
sângerează
pentru a nu mă pierde
îndrăgostit scot inima înaintea cuvintelor
te caut în linişte
unde oamenii acestui oraş fac salturi mortale
şapte zile la rând
cu ferestrele închise
cuiele bătute pe şira spinării
ruginesc
visurile pe care le-am dus împreună
gem oricât de încet le-aş legăna
de unul singur
el desenează poeme în culori galbene pe ziduri albe
și orașul strălucește la soare în el doar vină
și marea
nu mai mult
după amiază când orașul e uitat să doarmă
ea vine întotdeauna să citească singură
într-o zi vântul a șters pagina lui și orașul
nu a observat
n-a vrut să privească
în spate încă îi cresc pliculețe
pline cu semințe de floarea trecutului
prezentul le desface atent
nu cumva nimicul să se împrăștie
păsărilor din ceramică neagră apoi
la un pahar de uitare
viitorul va sparge semințele în dinți de fum
pe jos cel din oglindă dar
nicio coajă
Comentarii aleatorii