iubite, pe la fereastra ta trec trenuri
călători se perindă grăbiţi
întinzi mâna şi dai drumul unor porumbei
cu faţa lipită de geam aştept cuminte
sărutul de noapte bună
liniştea îţi truchează paşii
mă legăn
închid ochii
mama îmi ia mâna şi mă trece strada
aştept un tren oarecare
cu ochi de câine albastru
aerul mă strânge într-o folie
cu soarele la un loc
o vrabie desprăfuieşte aerul
repede repede
după formula energiei
vremea se scurge în canalizare
miroase a hoit
ca o căţea cărând bucată cu bucată
puii ei
printre păpădii adineaori
se zbenguiau pe scurtătură spre cutia de carton
ca o căţea trăgând la ţâţe amănuntele din care îi făcuse
un botic o lăbuţă viscere
calde încă zvâcnind lumii sângele lor
neatins de mizeria contemporană
Viaţă!
am să sug din tine fiecare milimetru violet,
am să muşc tocurile tale ca spânzuratul ultima
gură de aer am să-ţi pipăi toate crustele arse,
tălpile-ţi prăfuite am să le miros cu nările sub
a noua scoarţă am să-ţi ascult numai inflexiunile de
femeie în ape bărbăteşti, iar frigul încheiat cu uitarea pâna la
gât, viii care împart gropi comune, lopata în forma inimii
ce ţi-a plăcut mai mult pe
pământ răspund
pijamalele
ating din greşeală pielea unei fiinţe
obsedate de ultimul zâmbet
cu vederea spre mare
picioarele nu simt gravitaţia
aripile te fac om
dacă nu primeşti
vântul suportă distanţa
nu se compară cu sentimentul de viaţă
iubim acelaşi arhetip de femeie
sărim două trepte deodată
îngeri cu deja vu
ne simţim bărbaţi plini de viaţă
nimeni nu vede umbre deşirate
Cerul e greu, ochii păpuşilor sunt tulburi...
e mult prea plin de măşti de groază,
de rânjete de clovni care îşi spală fardul
în acelaşi lighean.
O ultimă dragoste moare
sub paharul gol întors ca o clepsidră
pe spinarea bolnavă a lumii.
Şi cât de frumos începuse,
spuneau sibilele cu glasul de cristal.
Comentarii aleatorii