fiindcă eram copil aveam ochii deasupra
vedeam prea limpede
dincolo de nori
a venit ploaia şi bunica m-a luat de mână
la stupină
am călcat în noroiul lipicios până la glezne
ochii mi-au alunecat în jos când gustam
prima oară miez de fagure
prea dulce
încetişor
sprâncenele mi s-au îngroşat
din păpădie în păpădie şi botez cu botez
steluţele s-au prins în rădăcini
ochii mei nu mai aveau loc pe cer
acum când plouă caut degeaba
umbrela neagră şi mare a bunicii
într-o zi am strâns atât de tare pleoapele
că toate întâmplările din viaţa mea
au pocnit ca nişte seminţe de bostan
mai puţin imaginea ta
care a devenit planetă
sunteţi locuibilă am întrebat
da
dacă vrei putem ieşi mâine la o cafea
sau vedem noi ce facem
şi
până mâine ce fac ştiţi
eu nu am pe nimeni
care să mă ducă încolo încoace
prin univers
mă rog
să aibă grijă de mine
sunt zile care nu se deschid
spre viitor.
sunt zile în care diminețile împing zăvoarele ferestrelor
numai spre miazănoapte, numai spre trecut.
sînt zile în care te oglindești în curbele făcute de creionul ei de ochi
și vezi o cărare nesfîrșită pe care n-ai s-o acoperi niciodată pînă la capăt
cu firimituri rupte din tine.
caut un refugiu. vidul
în care să nu simt frângerile de zi cu zi ale lucidităţii, senzaţia
că pot vedea prin sticla oricui când sticla mea e complet fumurie,
căzăturile violente pe gheaţa care mă separă
de bărbatul nirvana,
bilele de plumb împinse de pe o parte şi de cealaltă
a străzii (ochii negri ai celor neobişnuit de singuri) care mă conving
că nu voi ajunge niciodată să simt
decât o fericire sintetică.
Comentarii aleatorii