mama își aștepta singură moartea într-un spital, într-o cameră numerotată, cu fereastră veche, înaltă, aproape solemnă precum un înger de veghe țintuit acolo demult lăsând se audă trecându-i ușor pe sub aripi primăvara care venea nu știu de unde venea și tot venea și nu se mai oprea din venit
am visat că ți-am spus tot
ce se putea spune în viața asta
idei cuvinte imagini
mi-ai mulțumit și trăsăturile
au început să ți se șteargă stai aici am șoptit
nu vom primi nicio pedeapsă
sufletele noastre s-au aproapiat atât de frumos
încât nimic rău nu se poate întâmpla
am început să alerg așa cum nu a mai alergat
vreodată un om
printre buzele tale ieșeau împletite liniștea și teama
găsește ceva îmi spuneai
liniștește-te îmi spuneai
vine o vreme când te gândeşti la viitor
ca şi cum ai mânca boabe de struguri pe întuneric
soarele îţi răsare dintr-o rotulă şi apune în alta
începi să semeni cu desenele copiilor pe asfalt
te aşezi pe margine / fumul de ţigară devine un laţ
de care se împiedică trecătorii
vine o vreme când nu mai încapi între noapte şi zi
umbra caută alt trup
ajunge la tine ca un melc traversând o autostradă
zilele cad
fac umbră în lipsa ta
numai timpul trece deasupra ochilor gri
ca un corb
strigătul
din această singurătate îngenuncheată
sângerează
pentru a nu mă pierde
îndrăgostit scot inima înaintea cuvintelor
te caut în linişte
unde oamenii acestui oraş fac salturi mortale
şapte zile la rând
cu ferestrele închise
cuiele bătute pe şira spinării
ruginesc
visurile pe care le-am dus împreună
gem oricât de încet le-aş legăna
de unul singur
Comentarii aleatorii