de câte ori timpul întunecă degrabă
locul unde copacii lasă urme de frunze
nu-mi mai rămâne nicio cădere
s-o înalț cu lumină la judecată
unde pedeapsa
mai aproape decât orice moarte
îmi duce umbra
prin lume
aici e inscripția de pe mormânt. are chipul unei fantome care
suflă aerul rece până la cer. dați-mi două trei lumânări pe care le voi aprinde
în momentul în care dricurile vor trece încet pe la poarta cimitirelor.
voi sufla fumul înspre cei care duc steagurile
și ei vor uita să se oprească. vor duce mortul mai departe. sau
tu vezi cum pe cerul nostru sunt oameni
din ce în ce mai păsări
din ce în ce mai gânduri
îți mai amintești cum țineam în mâini buburuze lăuze
sau de vecina care scrâșnea frunze de florile mărului
apoi rădea cotoroanța ce umbră mare avea tata
când ne certa pentru prima oară
de-atunci nici n-am mai făcut cascadorii
din păpușile tale de cârpă
supărată mi-ai spus la ureche
că și Dumnezeu e un părinte
este sabatul în care dormim
cu telefonul închis şi ferestrele zidite
de lume
fugim împreună
lângă un cal lângă un foc lângă apă
întâmplarea nu pune nimic între noi
decalogul
îmi spune cine urăşte mai mult
niciun animal nu ţine atâta supărare
lupii cu părul zburlit şi tot se pleacă lunii
fraţii mei duşi în căruţe cu gratii
Comentarii aleatorii