topesc faguri în apă de ploaie
mă acopăr cu un strat subțire de ceară
pitită în măduvă îi veghez somnul
n-am venit să te trezesc
ah dar nu expira încă unde e oare scînteia
(numai de n-ar întîrzia xolotl)
unde dimineața ce mă va găsi
lumînare atîrnată de o flacără stinsă
sunt nimicul care crede că scrie
piese de teatru într-un act
mă satur de mine în următoarea secundă în care
îmi iubesc strigătul de fericire
când sorb dimineața din ceaiul fierbinte
cu ochii înfipți în perete
mai caut oul de aur
se sparge de tâmplă
firimituri din senzațiile mele hrănesc uneori
alte mirobolante nimicuri
apoi vine ziua puf-puf
uneori deschidem fereasta
ca niște oameni plictisiți de rutină
nimeni nu mai citește scrisori
îmbătrânim pe treptele caselor așteptările
umbrele se mișcă mai încet decât la oraș
în ce direcție cade apusul
cu ochii încercuim vrăbii strânse între aripi
apoi privim în gol tinerii cu inimile întredeschise
care nu au nevoie de cuvinte la prima întălnire
Şi ce dacă un necunoscut îţi zâmbeşte?
Si ce dacă zâmbetul său te topeşte?
E doar zâmbetul unui trecător grăbit
Al altuia care ţi-ai fi dorit să fi poposit,
Al altuia pe care ţi-ai fi dorit să-l fi oprit.
până la urmă rămâne doar un
jar albastru străbătut de vene roșii
un timp vor mai dansa flăcări sub
pulberea din ce în ce mai albă
o vreme se vor putea citi câteva
cuvinte care singure produc suficientă lumină
apoi vor dispărea jumătăți de semne dar
tot va fi de ajuns
chiar și când vor rămâne litere stinghere una
singură măcar una din cuvânt
se vor putea reconstitui vieți întregi
păduri umbroase călătorii magistrale
toate iubirile poveștile o mie și una
așa cum un singur os recompune
Comentarii aleatorii