locuiesc într-un laborator
nu se aude nimic
pot să mă plimb cu mouse-ul
să-mi fie teamă în vis
un urs descoperă lumea căutând
printre medicamente
soarele roșu
îmi leagă o ață pe deget
capătul scării păzit de grifoni
un om cu baston într-o limbă uitată
învață să meargă impresionism
dureros
cuvântul șlefuit precum o sculptură
mișcă pereții să-ncapă lumina
din cauza oglinzilor
uit că nu am pe nimeni
sub copacul tăiat de furnici
femeia de lângă mine se teme
bețișorul scurt în poșetă arde
intimitatea
din dragoste oarbă atinge fermoarul
după certificatul de naștere
timpul
transformă în ticuri iubirea
mă rănește la coapsă
din celălalt capăt văd soarele în mătură
omul de zăpada visează
pacea
sub un măslin înclinat de ninsori
anexez partea din suflet cu ieșire la cer
plec fruntea și râd
nu-mi trebuie mult să fiu fericit
un turn de care lumea să nu treacă
cu gândul
în fiecare zi mă-mbrac în zăpadă
căldura ei e mai mult pasăre decât fulg
mă aplec intens peste limba română cu
degetele adânc înfipte-n urechi să nu mai aud
altceva
vântul trece a suta oară pe lângă mine
indiferent
niciodată acelaşi
viitorul se scoală ca un bătrân la poarta cetăţii şi
mă lasă să intru
se împrăştie boala amară de primăvară
după primul tril la cântători intră soarele
în spatele gardului din smicele
prea mulţi oameni stau cu ruşinea în sân că sunt singuri
că sunt săraci
că încă mai ţin într-un sertar batista înnodată cu câţiva lei vechi
opera de trei parale a celor arătaţi cu degetul
moartea stătea lângă mine
îşi făcea timp din viaţa ei
de unde să ştiu eu că mă păzeşte
să nu cad în fântână ca ai lu mitrache
ş-ăl mic ş-ăl mare
făceam poze pe prispa lor când eram de şcoală
că aveau nişte leandri mari şi îmbobociţi o minunăţie
ne aşezam noi pe lângă ei cu zâmbete din alea
să ne aibă părinţii pe când trebuia să plecăm la oraş
să ajungem mari
nu ştiu de ce spuneau aşa
mari ajungem toţi numai că unii părinţi rămân cu sufletul
cum rămâne câmpul după seceriş
Comentarii aleatorii