întunericul mi se pare bolnav
rugăciunea n-are o zi liberă
numai uşa încuiată o tulbură
din tot ce ţin minte
nici moartea n-are odihnă
ea scuipă în palme
aşa cum o face tăietorul de lemne
mai slabă ca oricând
foamea îmi scoate în faţă un preot
apa din care sfinţeşte morţii priveşte spre cer
bunătatea e la ora închiderii
oameni buni
nimeni nu e de aruncat
şi ultima firimitură de pâine trebuie împărţită în mai multe bucăţi
plouă
adînc în mine cuvintele tale
se cuibăresc și mor după o vreme
ca niște clădiri vechi
ucigător de singure
plouă de cîțiva ani neîntrerupt
și e nedrept să trăiești într-un secol
în care vei muri
fără să te fi născut
plouă ca și atunci cînd făceam
dragoste origami
și era frig în caleștile de hîrtie
cu care plecai de fiecare dată
fericită din ce în ce mai puțin
plouă ca la început
asculta noaptea scurgându-se prin burlane cuantic
mieunatul pisicilor, oamenii cu nouă suflete, luna
pancreatică, hormonală
somnul revertebrându-se în ea ca un amant
obosit
iubind
o
(să-ţi dăruiesc un cuvânt care nu exista -
subnocturn)
trebuie într-un fel sau altul să lungim timpul
să ne aplecăm peste balustradă fără să ajungem în rai
sau în iad
Atunci când ceri prin rugi la cer mereu să-ți dea
suprema fericire pentru draga ta
ca viața ei să-i fie zilnic sărbătoare
să strălucească pe a lumilor cărare
atunci când vezi în jurul tău aprinse flori
ce-ți umplu sufletul cu tainice fiori
și te gândești cu drag in fiecare clipă
la chipul drag și scump pe-a timpului aripă
Comentarii aleatorii