sunt atât de obosit nu mai știu să iubesc
socotesc pe degete ca la școală
numărul zilelor
se prind în memorie
spaimele acelea de care fug din copilărie
trecutul mamei
mi-a chemat niște umbre rostind formula apei
când se umple de pești
alunec printre ceilalți
recunosc vântul pus la uscat
pe vârful unui munte pribeag învăț
să răspund prin focuri
conștiința hotărăște ce imagini trebuie să privesc
cu partea dreaptă a minții înțeleg
frecvența
pe care mulți o consideră sunet
știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
Când vastele timpuri dispar într-un număr
şi spaima dezmiardă duioase detalii
un Prinţ se iveşte prin sparte vitralii
cu astrul absenţei – pecete pe umăr
mişcarea a stat nemişcată în fugă
în colţuri de haos vie veghează
înaltă, secretă, adâncă şi trează
zidită în pajuri – a şerpilor rugă
pe veşnic nestinsul, sfântul sfârşit
prin vamă de aur pogoară-se harul
spaţii de sete alină-şi pojarul
căci jertfa supremă s-a săvârşit
şi vine o zi în care toate se întorc împotriva ta
deşi niciodată nimic nu a fost al tău
cireşul din faţa balconului se întoarce cu spatele şi înfloreşte pe ascuns
ai vrea să asişti să asculţi primul ţipăt dar ţi se spune sec
bărbaţii nu au ce căuta într-o sală de naşteri pentru că nu fac faţă
patul îşi ia paraliticul în spinare şi umblă are bilet spre băile felix
sarea trupului tău n-a fost în stare să vindece
oglinda se întoarce cu spatele ca un martor ce părăseşte sala de judecată
într-un proces de fals privind identitatea
Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.
Comentarii aleatorii