ne plimbăm în fiecare seară pe aici
citim toate scrisorile înainte ca spațiul să ne comprime de tot
oh, dar dragostea nu este reală în jurul nostru
totul e imaginație, construcție
tramvaiul care ne duce acasă, noaptea, în ultima cursă
zdrăngăne își continuă mișcarea pe strada lăpușneanu
ca și cum ar fi viu
înspre gară unde vom privi alte fete care își târîie trolerele
niște suflete micuțe, gingașe
pășesc înspre noi cu grijă si foame printre alte griji si dărâmături
ne vom duce în direcțiile care ne interesează
în fiecare dimineață cu mici ruperi de ritm și densități aleatorii când
soarele ca o brichetă neagră
aprinde asfaltul
copii înveliți în ziare conștienți că există
se duc la kindergarden și toate cuvintele de pe
serverele vimeo se așează pentru
a le spune o poveste
să recunosc
ascult beat-uri tot mai rare
și gândesc în ritmuri tot mai lente
de parcă zilele care trec
impasibile ca un avion utilitar
pe deasupra capului meu
mă stropesc de acolo, de sus
din înaltul Soarelui lor de Amiază
cu un praf de plumb
doar noaptea și doar uneori
prin fereastra întredeschisă
mi se pare că întrezăresc un alt Soare
ceva mai mic,
mai blând, mai îngăduitor cu mine
și cu toate greșelile mele
Şi am văzut cum inima s-a deschis
ca porţile cimitirului din flori uscate,
şi am văzut cum oamenii se îmbulzeau cu buzele înainte,
cu unghiile roşii, date peste cap,
şi am văzut pasărea din nailon ciugulindu-şi trupul,
cum se mai prăbuşea ea, flămânzita!
cum mai flămânzea ea, prăbuşita!
cum mai înnodau îmbulziţii aerul roşu!
Comentarii aleatorii