fiindcă toate îmi merg de-a-ndoaselea cum zicea topârceanu
şi primăvara poeţilor este mereu doar o copie la indigo negru a soarelui
o eclipsă a muzelor pişcate de degete precum pomii de albine harnice
în definitiv de ce să nu scriu încă o poezie cât timp ceilalţi mai dorm
să alung apneea de dimineaţă
cobor în fața blocului așez garda romană
în jurul toboganului spart
vorbele aspre ale soldaților scot la fereastră vecinii
ne mințim ca la meteo urlă un radio
soarele trage cu praștia-n nori
la capătul de sus al toboganului stă Omul
arătătorul lui pilat l-am înfipt într-un leagăn de plastic
mamaia lui cântă printre sughițuri hinta-pălinta
și îi mai dă câte-un avânt
pe balansoar două chipuri de piatră
buzele lor mimează un sărut murdar
cine-s ăia mă întreabă polițaiul de la trei
îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie
când venea primăvara
îşi punea capul pe pieptul rândunicii
asculta o simfonie ciudată care aducea mai
degrabă a huruitul motoarelor unui vapor trans-oceanic
o legătură de sororitate lua naştere când piatra de pe sufletul păsării
se rostogolea în ochii ei feng shui
avea un miros de boucheron amestecat cu tinereţe nebună
atingea în mine nişte corzi sau clape de marmură moale
para las heridas de adentro spunea
şi când mă privea mă îndoiam cum se îndoaie fierul la cald
Comentarii aleatorii