Mai ninge gros pe şinele de munte,
pe străzi, cu gri subţire încă ninge,
oraşul, o statuie care stinge
ţigări mentol în umbrele mărunte,

iar omul, un convoi de amănunte,
le-ngână trivial, geamul împinge,
albumul plumburiu tâmpla i-o linge,
tăcerile încep să se încrunte.

Pierdut prin el – surpată catedrală –
îşi toarnă dintre umerii pătraţi
cafea-inox, hartă din bronz, ovală.

În lumea lui de muţi reanimaţi,
tot ninge ca-ntr-o orgă colosală
cu fii, iubite, mame şi cu taţi.

s-au împărţit florile
pentru femeia părăsită
copacul
lasă frunza
pe umbra inimii

din multe gânduri
un singur cuvânt pun în locul unui tablou nud
cei trişti acoperă zidul
sfârşitul se vede şi în surâsul celor care nu-şi fac griji