la cafea ți-am mărturisit că de o vreme te visez mereu
este liniștitor să știu că cel mai bun prieten al meu
îmi zâmbește chiar și atunci când eu
sunt copil cu fes roșu umblând rătăcit
azi noapte erai mult mai tânăr
din mulțime îmi făceai cu ochiul să aștept
știam că voi primi bomboane bucuria și îmbrățișări
dar de data asta n-a mai fost la fel
te-ai așezat bătrân dintr-o dată și m-ai căutat
printre scaune zăceau cărțile pe care le-ai aruncat
în miile de discursuri
te-am mângâiat pe dosul palmei și am tăcut
poate sîntem o simplă îndoială doamne
un aer singur și rece peste vîrful flăcării
ce mai arde în unii din noi
o întoarcere din acelea despre care
ni s-a spus că vom fi fără a ști de ce
un fior pe care ne este frică să-l recunoaștem
în mijlocul unei mulțimi oprite din mers
dar nu vom fi niciodată îndoiala ta
nici frigul orfan al unei lumînări stinse
ne vom întoarce-acasă într-o zi
acolo unde lipsa oricărui sunet este doar
anticiparea pură și firească a-nțelegerii
să recunosc
ascult beat-uri tot mai rare
și gândesc în ritmuri tot mai lente
de parcă zilele care trec
impasibile ca un avion utilitar
pe deasupra capului meu
mă stropesc de acolo, de sus
din înaltul Soarelui lor de Amiază
cu un praf de plumb
doar noaptea și doar uneori
prin fereastra întredeschisă
mi se pare că întrezăresc un alt Soare
ceva mai mic,
mai blând, mai îngăduitor cu mine
și cu toate greșelile mele
eu voi muri într-un spital nou
plin de prieteni
lângă mine vei plânge în pumni
dar eu știu că te faci praf
după o bere
de pe acel pat voi ridica două degete
ca la școală
să zic ceva genial cum se face
însă atât
pentru că lui dumnezeu
nu îi plac
băgăcioșii în seamă.
morții sunt așa simpatici cumva și foarte înțelegători
o companie selectă chiar
dar nu mă dau în vânt
Comentarii aleatorii