n-am văzut niciun animal să gâfâie ca un om când urăşte
e uimitor cât de simplu mi se întâmplă să cad
poezia acesta am găsit-o fără metafore
făcea parte dintr-un grup de tineri dezintegraţi
azi din vina mea o privesc din unghiul cel mai potrivit pentru a o înțelege
ce rost mai are să adun gândurile împrăștiate pe jos
şi aşa ne vom îndepărta unul de celălalt din orgoliu
fiecare va înfige steagul la graniţă dintre zi şi noapte
oraşul acesta nu are arest preventiv
suspecţii dau declaraţii la lumina unei lanterne
în aşteptarea probelor ei sărbătoresc vasilopita
cel mai bătrîn se crede vasile cel mare
îi dă comisarului şef cinci cătuşe de orz
ceilalţi caută prin castronul de tablă
un bănuţ norocos
că trec avioanele şi se dărâmă ca unul dintre turnuri şi oamenii din ea se sperie, mai întâi se îngălbenesc ca o pudră de frunze strivite soldăţeşte, ţipă ca păsările în roată deasupra stârvului, unii în picaj îşi dau drumul în libertate, întorcându-se în pământ seminţiile, alţii îşi sună rudele, fac poze de groază cu celularul, spun ultimul te iubesc, unul în faţa celuilalt, celălalt în faţa altuia, altul în faţa unuia, spun te iubesc în faţa telefoanelor, în faţa camerelor de supraveghere, în faţa oglinzilor, în faţa monitoarelor şi lumea se transformă într-un ecou te iubesc şi într-o und
toate neliniştile au înmugurit
pe drumul pustiu
mă dor casele oamenilor
plecaţi departe
aerul nevrotic fâlfâie sub
un cer de păsări
sufletul
şterge ferestre
închise de mult
aş învăţa culoarea verde
a firului care a îndrăznit
să treacă prin plumbul
conştiinţei mele
e noapte şi deznădejdea
umblă desculţă
cerşind
câte-un eu în care să intre
dar nu
mă mai găsesc în mine
în ceilalţi
care au tras întunericul
de pe oase
poate
Comentarii aleatorii