când devii trist rămâi singur în pragul casei tale
ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului
te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte
atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală
şi nimic nu explică moartea
în zidul alb al nopţii va veni cineva
şi va zidi o uşă
vor năvăli peste mine iarăşi bucuriile
verzi precum iarba
clipele de ieri îşi vor face loc
între palmele noastre
se va face iar noapte şi zi dupa voia ta
te legăn in minte ca pe un copil
în jurul stelelor se învârteşte aceeaşi noapte
să zidim clipa asta în toată tinereţea ei
aşa mi-ai spus atunci
iar eu mă agăţam de cuvintele tale ca o iederă
timpul trecea cu mâinile la spate
ca un pensionar pe străzile oraşului
se curmă şi ziua aceasta ca o ploscă din care se deşartă
vinul negru/ nu/ nu plâng/toate zilele au nopţile lor
ştii, albele de ele, se înfăşoară cu moartea
stau în moarte ca în nişte blăni de urs carpatin
ştii pe cale de dispariţie/ca şi când s-ar închide în nişte cuşti de oase păgâne
şi totuşi nu mor urşii când vor stelele/urlă din cer/nichita/nopţile tenie/
nopţi ca poezia scrisă înainte de moarte/tu dormi/mamă
tata te acoperă cu un pled galben/pictat cu stele cu dinţi/zâmbăreţe-s?/tu/mamă crudă
mamă albă/de ce mori tu noaptea, mamă?
lasă-te asediat, lasă-te cucerit
nimic nu se compară cu mirosul impregnat de amintiri
lasă zilele să ţi se culcuşească la piept
soarbe-le fecioria
şi bucură-te că le-ai dăruit noaptea
lasă-mă să-ţi pătrund printre gânduri
să mă strecor, amant adulmecând pulpele-ncinse
să ar ȋn şoaptă cerurile sterpe
să-mprăştii vise germinate
cu amăgiri deşarte
lasă-ne să ne facem datoria
şi cuvintele freamătă atinse de adierea spaimei
frunze risipite cu speranţa jertfei
dătătoare de viaţă
şi moarte
Comentarii aleatorii