m-am lovit de dragostea ta ca de-un zid
lacrimile îmi păreau grele
în realitate
batista e umedă
o storc
până când fac din lumină
aripă pe care o cresc de mică
cerul e mai presus de puteri
între bine şi rău las urme
ştiu că inima o să mă părăsească
îndată ce va pleca
să n-o judeci
îmbrăcată în negru
nu-ţi rămâne decât să dai foc la oameni înclinaţi spre stânga
Și-apoi ai plecat.
Ce demon, femeie, ai dezlegat turbat peste mine,
vânt tulbure, avan, în cercuri de fum risipite
și-n ploaie răzleață de scrum, răscolindu-mi în bezne
cum luna de-asupra de stână, cu șuierul ei întărâtă
treziți câini cu colți hămesiți, albe cuțite în tâmple,
trăgând de venele inimii, mușcând sălbatic din atrii,
îmi rod în sânge și rup ca pe-o cârpă carnea în care mai port
icoanele amintirii, ca un cireș pocnind roșu de copt -
rănile vii julite-n lanțurile buzelor tale,
șoptindu-mi aburi de sulf.
până la stelele negre,
până s-a înnegrit albul
foilor de hârtie,
până am ajuns
ucigător de aproape
de-acea singurătate care,
plângând fără lacrimi,
în ceruri,
îşi înmormântează de-o viaţă
fiul ce s-a născut mort
pe pământ,
timp înrămat în gând timp
care poartă medaliile tale la piept
pășind la braț cu o primăvară
sinonimă cu moartea primăvară
înzăpezind cimitire de amintire
anotimpul Cernăuți
timp ce se lasă văzut doar
de ochii unui copil
prin intermediul unor poze
alb-negru
timp de pace în care ning teii
schimbând la făță pământul
tot așa cum te-au schimbat
și pe tine la față odată
războiul și leucemia
dinspre sud amiaza se descompune încet
printre roci masive tufe de afiniş
lasă penumbrei meandrele fluviului
toamna imperială toarnă purpură în potirele marelui Rege din Nord
acest foc eterna dilemă
care începe să mistuie
noul portret al lui Dorian Grey
anotimpul adevărului pe care îl cauţi
se află totuşi undeva în Ţinutul Hebronului
prin Valea Eşcor undeva la răsărit de mare
de ce-ai continua acest drum
eşti istovit şi te-ntrebi
când din clepsidra lumii numai nisipul timpului îl poţi bea
Comentarii aleatorii