baloane de gumă de mestecat broscuţe mecanice numărători cu bile scrisori pe hârtie parfumată motocei pentru pui de pisică moş crăciun de ciocolată ştampile cu girafe ponchouri cu ciucuri ochelari de pirat abţibilduri cu inimioare fosforescente ocarine din lut acadele curcubeu
atunci era linişte dacă râdeam
fetiţa care priveşte soarele printr-o frunză mare nu mai creşte/ sânii ei sunt ca petalele de magnolie/ când se scutură rămân norii nemişcaţi între crengi iar soarele e mic ca un ochi roşu de porumbel alb
am vrut să scriu un poem despre noi
o simplă mișcătoare mărturisire de dragoste
îmi făceam singură curaj mă grăbeam
să nu dea buzna ciufulit și senil sentimentul ridicolului
era o seară blândă ca orice seară-n care
vinovăția își culege recoltele
când mi s-a făcut rău m-a luat amețeala
simțeam că-mi vine să vomit timpul pierdut
au chemat smurdul a urmat ecograful ceva
analize de conștiință
acum stau la fereastră inspir adânc expir
îmi pipăi visătoare sânii
și pântecul
în el pulsează o singurătate siameză.
era o prăjină de femeie
o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură
ducea vaca la păscut între dafini
avea un fluier de cânta morţilor din cimitir
nişte hore de vânt înnebuneau grâul
nici ea nu mai părea întreagă inima i-o lua razna
ca vastica nu mai iubea nici soarele nămiezii
sătenii se uitau chiorâş nu-i păsa
agale cobora spre asfinţit ca o umbră târâş pe nisip
mulgea vaca dădea lapte copiilor de pe uliţă
o aşteptau flămânzi la poartă
turuia un fel de poveşti nemaiauzite
până când luna i se făcea colac în sân
sunt mama fiului rătăcitor
ţineam pruncul înfăşat prea strâns până când a plecat
în lumea ispitelor
să-şi îndrepte genunchii
am dat vântului să muşte din mine patruzeci de ani
în deşert cu rochia de sac aspru peste pântecul gol
am spălat picioarele statuilor preasfinte
în ulei din sfârcuri de măslin
am dat ploilor culoarea lacrimii când încă strigam după pruncul meu
din gura unei peşteri deschisă în furtună
am învăţat legea uscată
din pădurea osândiţilor
numai unul din câţiva trecători priveşte cinstit
coborând ochii
spre-un câine pe jumătate năruit
timpul nu-l sperie
nici măcar cerul
care după o nefericire
n-a mai avut destul soare
lătratul la fel de sec se întoarce
împotriva inimii
aşteptările lungite într-un singur sens
n-au nimic de câştigat
asta în caz de nu aş fi în stare să le spun
mai repede
vă rog
Comentarii aleatorii