au fost timpuri când
eram mai puternică
pielea
încă nu începuse să-mi strălucească sub privirile bărbaţilor
pe atunci tata lovea cu pumnul în masă
se făcea linişte
noi ne simţeam vinovaţi pentru orice respiraţie
pâinea neagră ne astupa
găurile de şoareci din stomacurile noastre mici
şi eram fericiţi aşa
eram murdari
ochii abia se descoseau
iar lumea era atât de orbitoare în mizeria ei
iar lumea era
tot ce ne doream
de fapt îmi ascund cuvintele
așa cum ascundeau bunicii cartofii
și fetele
de teama rușilor
îmi ascund cuvintele de scîr
uneori măcar o literă icnită
scuip
de fapt azi am descoperit
de ce este dumnezeu invizibil
de silă
zgomot
de multe ori de jenă
dar mai ales de silă
și milă
de fapt nu mai este aer
doar rece mîna lui virgil îmi atinge fruntea Nel mezzo del cammin di nostra vita
sau*dintr-odată ne amintim cum oamenii /dorm singuri acasă
cineva a uitat să îi învelească. acum sunt bolnavi
iar în mintea lor s-a îngropat o turmă de cerbi care cândva au păscut liniștiți ,
într-o pădure de conifere, din norvegia. / în spectactolul live nimeni nu vine pregătit, nimeni
nu este regizorul / doar căutarea ne strânge de gât, până ne sugrumă glasurile.
așa au murit și cerbii/ iar coarnele lor ne-au ieșit prin piele. în transmisiune directă
am așteptat mereu regizorul de imagine să dea drumul semnalului.
Comentarii aleatorii