vine o vreme când iubirea nu poate să mai trăiască
dacă nu te simte topindu-te în cerul gurii dacă nu te
înghite cu memoria unui colț alb degeaba plângi într-o parte
ce-ar face ea cu rochia celor o mie de valuri sărate
– oh doamne cât îți dă să bei și nu te mai îmbeți lucido
cum avansezi tu prin inimă cu taina atât de transparentă
încât văd cum sar notele de pe un portativ pe altul în obiecte
bâjbâi după chitara lui clapton prin oceane religia și sexul
vâslesc mai cu forță în ohmi pentru rezistența oamenilor
la vederea unui pumn de perle risipit în galera aceleiași
corăbii – pentru el ai părul de zahăr ars unghii migdale
și pielea înghețată de zmeură în vreme ce nu știi cum
să-ți oprești lava surpării dar încă mai crezi mereu ai crezut
chiar dacă la mărturisire șirul cuvintelor se pierde în
arabescuri fără altar încerci să uiți unele clipe dar el ți le ninge
petale de lalea neagră multe multe până se face miezul nopții
cu cine ai avut de-a face fetiță nu știu îi spui nu știu
numele lor te uiți peste umăr la păpușa întrebărilor rătăcitoare
– a nu te atinge e și asta o preocupare – în gândul meu
câini purpurii se rostogolesc în iarba rănilor în acest loc
el espiritu santo a fost interzis până într-o zi când mi-am șoptit
espiritule am nevoie de surprize lumea are nevoie de dominouri
de îmbrățișări de metastaze de colecții de trădători
de ignoranță față de pericol de o siluetă în haine de gală
non-stop gata să te invite la dans – știi tu porumbel verzui
ce înseamnă numele eu nu știu să caut în privire nu cunosc
săgetarea în lipsa de spațiu a unui carrefour unde
mi-am pierdut picioarele pe drumul meu de femeie indecisă
toate celelalte drumuri sunt ale tale în jur solare dar nu acesta
care duce rotund în piața inocentei sălbăticii
aici te-am întâlnit pe marginea fântânii arteziene
ale cui crezi că sunt mâinile acestea încordate mici întinse