Din ce în ce mai singur, mă îngrozesc pereții
Ce suflu’ mi-l îndeasă din ce în ce mai des,
E clipa-aceea-n care se amăgesc poeții,
Strivind imagini șterse, dar pline de-nțeles.
Vorbind de unul singur, din ce în ce mai tare,
Ne-ascult, ne tac cu pizmă, și totuna îmi e –
Fiindu-ne aproape, ne-ndepărtăm, și-mi pare
Că tu m-auzi de-acuma mai rar din ce în ce.
E-o liniște uitată pe-un petec de cărare
Ce scutură din pietre cântări ca la priveghi,
E-un vifor mov în vene din ce în ce mai moale,
Și toate, toate-acestea îmi par doar basme vechi.
Să-naripez poema, să spânzur zburătorul,
Să mă împart în suflet cu visul unui sclav?
Din ce în ce mai sadic se simte călătorul,
Pereții se-nnoptează din ce în ce mai grav.