Podul Grant

imaginea utilizatorului citadinul
poem

Iubito, trenurile trec
Iubito, trenurile vin
Ca niște bivoli somnolenți,
Ca niște monștri levantini
Trec trenuri pe sub Podul Grant
Pe linii reci de diamant
Și flutură la geamuri, lin
Perdele roz de crepdeșin
Trec trenuri albe, trenuri moi
Trec trenurile peste noi,
Trenuri de noapte și de zi
Cu miri, mirese și copii
Trec trenuri galbene și verzi
Astăzi te urci, mâine te pierzi
Te urci copil și te cobori
Purtat încet de subsuori.
Trec trenuri pe sub Podul Grant
Pe linii reci de diamant
Abia le simți cum vin ușor
Și te-amețesc cu roua lor
Parcă am fi, parcă n-am fi
Nici prea bătrâni, nici prea copii
Te urci copil și te cobori
Într-un sicriu, pe pat de flori.

Comentarii

lipsa de directie

am avut o senzatie cumplita de eclectic dupa ce am citit. cred ca autorul s-ar putea hotari la o anumita directie inainte de a scrie.

...

asta am inteles, dar de ce neaparat podul Grant? și apoi „Iubito, Iubito” și „Ca niște, Ca niște” nu cred că fac neaparat bine textului. părerea mea

Simbolistică

Repetitia are rolul ei in modelarea sonurilor unei poezii in stil clasic. Cat despre Podul Grant, el isi are locul lui bine definit in simbolistica bucuresteana. Probabil ca nu ati trait in Bucuresti inainte de a va stabili pe alte coordonate geografice.

.

Am observat o absenta de doi ani intre penultimul text si acesta si ma intreb de ce, cred ca e normal sa te intrebi asa ceva. Apoi am citit si biografia Dvs impresionanta si m-am simtit dintr-o data mic-mic, apoi am citit cateva texte "impenitate" si mi-a mai venit inima la loc (intro) Acum, daca tot m-am apucat de scris, ma gandesc, oare ce ar dori sa auda autorul de la mine (daca ar dori asa ceva desigur) vs. ce as dori eu sa ii transmit si daca aceste doua aspecte ale aceleiasi realitati totusi antagonice prin natura lor ar putea, in cele din urma sa fie impacate. Laurentiu Ulici... cat de interesant mi se pare sa imi amintesc atat de persoana Domniei Sale cat si de acele vremuri, eram elev la liceul de matematica-fizica nr.3 cartierul Balta Alba si la cenaclul de limba romana venea... si veneau si Nichita si Marin si Ana si Nina... ce mai vremuri, Domnule autor, ce mai vremuri! Acum sa revin la textul de fata cu observatia ca Profetul (adica Directorul Hermeneia in caz ca nu stiti, omul de la butoane ii spun eu folosind un jargon din industria IT in care (inca) mai lucrez) va urmareste foarte atent si asta pot doar sa presupun ca este datorita reputatiei Dvs care ii stimuleaza un ego care se masoara in parseci. Deci, textul mi se pare o cantare in stilul clasic si cand spun clasic nu vreau sa genealizez, imi aminteste intai de Minulescu, apoi de Toparceanu si de ce nu, pe alocuri de Arghezi. Si spun asta de aceasta data ca un bucurestean cu acte in regula :-) Mi-a placut. Un asemenea text nu ar trebui analizat prin prisma unei logici modale care este cam maximul atins de mintile mai luminate de aici de pe site (vezi Manolescu Gorun de ex). Acest text trebuie citit si simtit are un ritm interior suprapus peste o imagine-sintagma "sinele de diamant". Paleta coloristica si sezoriala a poemului ar fi fost vaduvita fara aceste "sine de diamant". Nu vreau sa ma lungesc, deci penita din partea mea Andu

Ati intuit exact

Dle Andu Moldovan, ati intuit exact intentiile mele. Scriu foarte rar poezie in dulcele stil clasic. Dar de data asta am simtit ca Podul Grant - de pe care de nenumarate ori am privit, cu o bucurie de copil, cum trec trenurile - imi poate servi ca pretext pentru ideea de curgere a vietii. Forma fixa, baladesca, s-a impus de la sine. M-am decis deci sa scriu o scurta balada a Podului Grant si a cartierului care o inconjoara pentru ca ele sunt purtatoare a unei mici mitologii urbane. Si-apoi trecerea trenurilor nu seamana cu ineluctabila trecere a vietii? Va multumesc sincer pentru intelegere si pentru penita.

Dle Mircea,

vă apreciez scrisul, dar nu și acest text. pentru că nu vă reprezintă la adevărata valoare a dvs. puteți să mă contraziceți.

O bucurie, Silvius 04.07.2009

Un text care place, scris frumos de un poet adevărat. Am citit, ce am prins din poemele sale la Sibiu și m-au încântat. E o bucurie sa-l citim și pe acest site.

O bucurie, Silvius 04.07.2009

O poezie în adevaratul sens al cuvantului, pe care o citesti cu placere,cu imagini vii pe care lev ezi remarc: Te urci copil și te cobori Purtat încet de subțiori și finalul binențeles.

nici eu nu ma mai mir

nici eu nu ma mai mir cind o observ pe cristina stefan ca vorbeste aiurea. a devenit aproape o obisnuinta "pe site-ul acesta". in orice caz ramin la parerea ca textul e destul de slabut si pe alocuri suna manelist. dar, recunosc, am eu o antipatie personala pentru manele. probabil ca trebuie sa imi cer scuze pentru ea de la unii

Arbitraj

Cu voia dvs., aş vrea să-mi permiteţi să arbitrez puţin disputa iscată de acest text. Mai întâi, aşa cum preciza şi Paul (Yester), Mircea Florin Şandru este un poet remarcabil. Dar noi discutăm aici un singur text. Un text scris într-un stil care-i e mai puţin caracteristic lui M.F.Ş. Dar care e scris, totuşi, cu destul rafinament şi degajă o melancolie dulce-amară şi abia perceptibil ironică. Însă (şi de aici poate veni impresia lui Virgil) ultimul vers mi se pare prea explicit. El reverberează nefericit asupra întregii poezii. Atât şi nimic mai mult. Poate doar precizarea suplimentară că tot ceea ce e prea explicit dăunează parabolei. Or, autorul afirmă că a încercat o parabolă.

cântec

Revenind, după sfatul întotdeauna bun al nopţii, aş mai observa că textul pe care-l comentăm e, de fapt, un cântec de lume (adică de viaţă şi de moarte). Dar nu o manea. Vine din folclor, trece prin Anton Pann, ocoleşte, poate, pe la Garcia Lorca şi apoi pe la Miron Radu Paraschivescu, se molipseşte de imaginarul urban şi de melancoliile cartierelor mărginaşe, adastă puţin prin lamentaţiile marelui Nichita şi, iată, poposeşte aici, pe hermeneia, dându-ne bătăi de cap. Ceea ce e, la urma urmei, foarte bine.