Astăzi am văzut un bărbat alergând desculţ cu pantofii în mâini.
În semn de mulţumire, a ridicat un pantof, când am oprit să treacă strada -
călcâiele lui aşezau blând maci pe asfalt...

L-am urmărit o vreme, maşinile din spate claxonau şi mă depăşeau nervos.
Iată, mă bucuram eu, în sfârşit văd un bărbat ce nu se teme de ridicol;
poezia se întâmplă în preajma lui, iată un bărbat căruia nu i se poate refuza nimic.

I-aş bandaja cu un sărut fiecare rană din talpă,
i-aş naşte un copil pentru fiecare strop de sânge.
Nu voi uita bărbatul acela alergând desculţ pe stradă,
prin mareea de frunze uscate - poate îl strânseseră pantofii
încrâncenaţi cum frunzele disperate să-şi găsească locul înainte de prima ninsoare...

Poate-l strânseseră degetele femeii nerăbdătoare să ungă,
şi steargă, cu părul ei, macii din talpă;
poate trebuia să-i îndure mai întâi risipa de flăcări roşii şi galbene,
ca să nu-l doară prea tare scânteierile albe.

Da, văd copaci sângerând maci,
acolo unde el vede frunze cangrenate căzute în războiul frigului.
Îi acopăr flăcările cu muguri de mac, să le sting -
răsuflarea zăpezii sfârâie între dinţi mustangul de care m-am ciocnit pe şosea
(muşcă impetuos verdele din ochii mei, şi roşul din ai lui).

Fiecare răbufnire de vânt aruncă la pământ alte frunze,
straturi peste straturi cresc treptat de jur împrejur,
urcă deasupra gleznelor - curând vor trece peste umeri,
până la gânduri...

Mi-e atât de caldă şi bună, toamna în coconul acesta de frunze!
Încremenirea vindecă tot ce atinge - cineva scormoneşte undeva deasupra,
i se aude scrâşnetul unghiilor, uscăciunile foşnesc şi se destramă...
nisipul lor umple goluri adânci...

Mă strâng din ce în mai mult în jurul macilor intacţi.
Invazie de maci. Oriunde privesc, un embrion verde se deschide în fiecare secundă.
Pe câmpuri, în jardiniere, toamna îşi taie venele peste parbrize -
am roşu sub unghii, hemoragie latentă -
creşte în gură, inima mă strânge, explodează...

Mi-au făcut încă un test de sarcină, a ieşit pozitiv;
nu ştiu de ce nu vor să creadă când le spun că voi avea acest copil,
indiferent ce gândesc ei, şi în ciuda chiuretelor zăngănind în trusa pusă la sterilizat.
Nu. Nu voi ţipa, chiar dacă-mi vor răzui toţi macii din uter, pe viu -
poemul acesta se va naşte, oricum, chiar şi orfan de iubire...

Noiembrie îşi expune primele trofee, corpul ploii atârnă de poduri metalice,
inert cum o femeie mândră ce-a înfruntat explozia frigului.
Nu mai curge nimic din tăieturile deschise -
macii s-au coagulat în vene, fosile ale focului;
nu o mişcă nici tusea umedă a primei ninsori -
neclintirea este o formă de vindecare...