noiembrie, 26, 2013
de parcă mi-aş ascunde mâinile
cu degetele schimonosite
sub şalul de mohair cenuşiu
iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii
şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi
ca puii de cuc într-un cuib părăsit
tremură hămesite
dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu
căţărându-se pe stâlpul casei
le ordon să stea drepte
cât timp pentru mine există o cruce
sau un punct
şi apoi de la capăt
Experiment literar:
Comentarii
Interesant
vladimir -
Citind textul tau nu pot sa nu remarc uneori cat de straina contextului, cat de ne-potrivita poate deveni ratiunea atunci cand vorbele, cuvintele, tacerile se rostesc cu putere. Exista o anumita seductie a ordinii in fiecare dintre noi, iluzia unui spatiu sigur in care speram ca ne putem trai/expune sentimentele fara sa ne ranim... pana la urma tot spilul poeziei tale sta in trimiterea la trandafirul perfid de roşu... sau poate de un rosu perfid (dar sa nu invinovatim culorile) ceea ce desigur face ca titlul sa sune intr-o nota ironica :)
da, aşa este, singurătatea
Cristina Moldoveanu -
da, aşa este, singurătatea însăşi e o anomalie. O disonanţă, o voce spartă în corul îngerilor din noi înşine. Voi explica puţin metafora mea cu trandafirul. Aveam în copilărie un trandafir extrem de frumos, căţărător pe stâlpul de la intrarea în casa veche a bunicilor. Mai rupeam câte o floare. Este aici o perpetuitate, o continuare a ninsorilor şi a generaţiilor:
trandafir înalt -
acelaşi şal al bunicii
iarnă de iarnă
Mulţumesc domnule Vladimir!