Mă uit în urmă…

Înainte de a intra la facultate, iată-mă pe la 17 ani, lucrurile astea le-am mai povestit şi o s-o scurtez, frecventând cenaclul literar UTM crezându-mă „poet” – lucru scuzabil la vârsta respectivă. Veneau pe acolo Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, George Radu Chirovici, Labiş (puţin timp înainte de a se întâmpla ceea ce s-a întâmplat) şi Nicolaie Breban. Aşa am şi debutat, cu o aiureală de credeam că-i poezie – nu-i mai ţin minte titlul - în revista „Tânărul Scriitor”.

Venise timpul să intru la facultate (atunci, după zece clase de liceu, conform modei sovietice). Cei pe care i-am enumerat au optat pentru litere la „Şcoala de literatură” (M. Sadoveanu sau M. Eminescu, nu-mi mai aduc bine aminte). I-a salvat, ulterior, talentul, în perioada de deschidere care a urmat după ’64.

Fiind suficient de lucid, am ales o facultate tehnică. Dacă urmam „Şcoala” de care am amintit, nu ştiu cu ce m-aş fi ales. Era perioada proletcultistă. Ca să-l citesc pe Baudelaire în original la o biblioteca ca lumea, trebuia să am un permis special, B. fiind un „decadent”. În plus: nu eram sigur de „vocaţia” mea; îmi plăceau banii – nu să-i am, să-i cheltui şi cu ingineria se făceau, cu literatura, ioc; eram destul de bun la mate şi, mai ales, la fizică; dacă aveam chef puteam să fac literatură chiar fără o pregătire literară cu patalama; în fine, mai erau şi alte motive.

După facultate şi condamnarea firească la locul de muncă pe şantierele patriei socialiste timp de şase ani, am revenit în Bucureşti (cu bani de maşină şi casă) pe post de asistent la facultatea ce-o absolvisem. A urmat pregătirea unei teze de doctorat şi o adevărată „orgie” culturală: trei ani de facultate la mate, la Universitate (îmi trebuiau nişte chestii la teză; după trei ani mi-am dat seama că ceea ce speram să aflu acolo, nu-mi folosea, aşa că m-am descurcat singur); citirea, pe brânci, a unor cărţi de toate felurile, dar, mai ales, de literatură şi filosofie (îmi pusesem în gând să redebutez; erau anii ’64-’69 ai „dezgheţului”). Între timp, în afară de seminariile pe care le ţineam la facultate şi de „culturalizare”, mai dădeam şi meditaţii la fizică (banii - ochiul dracului!). Aşa că, după ce mi-am susţinut teza, în ’70, a dat peste mine, de oboseală, o cădere psihică de m-a terminat. Cu concedii medicale de câte trei luni în fiecare an între ’70 şi ’74. A fost perioada în care am scris şi poezie, care m-a ajutat, într-un fel, să depăşesc unele momente critice. Tot atunci am şi re-debutat în Luceafărul (seria Bănulescu) şi, participând pentru prima şi ultima dată la un concurs literar, l-am câştigat cu un volum de debut la „Cartea Românească”. De ce l-am retras înainte de publicare în ’74? Pentru că dăduse peste noi noua „Revoluţie culturală” şi mi-era lehamite.

Nu vă mai plictisesc cu avatarurile carierii mele profesionale care mi-au ocupat apoi tot timpul. De câţiva ani am avut şi am mai mult timp la dispoziţie. Aşa că am început să „cuget” la nemurirea sufletului pe site-uri mai mult sau mai puţin literar-interactive cu producţii, să le zic „filosofico-literare”. Finalizate cu cărţulia „Dincolo de ironie şi ironism”. Despre care Felix Nicolau, într-o recenzie apărut în Luceafărul, s-a apucat să zică că ar fi „o carte care, dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a autorului a unei obsesii [ obsesie PoMo]. Lăsând teren liber alteia pe care o simţim acum majoritatea dintre noi. Şi care, mai devreme sau mai târziu, va trebui şi ea forjată. O ”repetiţie”, dar ”cu diferenţe”, cum ar zice Deleuze.” M-am gândit că aşa o fi dacă zicea dânsul. Adică să mă apuc de altceva: o nouă carte ce „ar trebui şi ea forjată”. Ceva care însă, spre deosebire de „Dincolo de…”, să se adreseze altui tip de cititor, diferit de cel al consumatorului de literatură. Acesta este şi motivul pentru care postez acest ultim text aici.

Dacă voi mai posta totuşi, din când în când, pe H. va fi numai pentru a-i comenta pe alţii şi, eventual, de a scrie despre ce scriu alţii, pe post de scriitor de literatură ratat, adică în calitate de critic („pârât” şi el).

Închei mulţumindu-vă că m-aţi suportat, cum v-am suportat şi eu ani buni. Mai mult, observ, nu fără o anumită mirare maliţioasă, că unele dintre încercările mele de pe H. (evident, nu cele poetice) au făcut „rating” de peste o mie de accesări , chiar dacă nu au fost comentate. Lucru care mă intrigă. Dar care nu mă împiedică să spun (cu oarece perversitate) că îmi plac postările care sunt intens accesate chiar dacă nu prea sunt comentate.

Greşelile gramaticale din cele mai de sus mi le asum şi… le iubesc (aproape că îmi pare rău când ele sunt corectate de câte o editură care mă publică; culmea: fără să-mi ceară să suport apariţia, dimpotrivă, plătindu-mă).

P.S. Poeziile mele, proaste/bune, din perioada ’70 – ’74, le-am strâns totuşi într-un volumaş („Carte cu poezii”) apărut în anul 2000 într-un tiraj extrem de redus. Din întâmplare, un exemplar a căzut şi în mâna Corinei Cristea (membră USR). Am fost, evident, plăcut surprins când dânsa mi-a trimis câteva rânduri despre volumul meu, rânduri ce vor fi incluse într-o lucrare în pregătire a autoarei. Cu acordul Doamnei Corina Cristea îmi permit să le aştern mai jos, mulţumindu-i.

”IRONIA IUBIRII
(Gorun Manolescu: Carte cu Poezii)

’Carte CU Poezii’, ce titlu îmbietor spre lectură, atât de firesc, e ca o dedicaţie pentru momente de reverie, de speranţă, de iertare... dar şi de...patimă!, ca dedicaţiile lui Chopin (rămase celebre şi...greu interpretabile) pentru vreuna dintre domnişoarele pe care le-a curtat sau au pretins că au fost curtate de el! E o Carte cu Poezii, acest ’CU’ definind oferta unei elegante idei, nu ne obligă, nu ne depărtează, ne oferă ca să alegem. Versurile de pe copertă suferă de o uşoară doză de patetism arghezian, mai ales că ’volumul’ e realmente scânteietor, sincer, ‘excitant’ printr-o permanentă, absolută dar ’Tainica Prezenţă’ a IUBIRII. M-am îndrăgostit de la primele versuri de această carte. Apelul e fără drept de apel: ’Să ne iubim - Prinţesă – sub stelele ce ard/ azi Prinţul rătăceşte într-un cotlon pierdut’, mesajul, strigătul e unic, în ciuda universalităţii lui, în ciuda apocaliptică a ameninţării: ’...noi vom pieri’, ‘ne-or hăitui-n desişul din nesfârşitul rug/ cuvinte-n versuri stranii’, cum ar fi ’jucând cu universuri posibil biliard’ dar şi ’cătând infernuri tandre în stinsul paradis/ cât trandafirul coasei luceşte fără fard/ să ne iubim – Prinţesă – sub stelele ce ard.’ . E ca o poruncă (Binecuvântată fie!). ’Sintagmele de candoare’ ne aduc îndată splendidul cântec al menestrelului, al trubadurului, al cântăreţului medieval cerşind din poartă-n poartă doar permisiunea de a cânta un cântec, o baladă, o istorie cu un trandafir (’trandafirul coasei’!?), poate Le Roman de la Rose, poemul alegoric călătorind tumultuos prin spaţiul secolului 15, anonim sau atribuit lui Guillaume de Loris şi Jean de Meuny, poate o Rosa candida din Divina Comedie, trandafiri mistici din litaniile creştine, imagini ale sufletului, simboluri ale dragostei sau al unui alt trandafir..., ştiut de ’amintirea acelui Prinţ nebun’. ’Ne pas sentir la rose?’ . Chemarea ’cât trandafirul coasei luceşte fără fard/ să ne iubim Prinţesă –(...)’ e de la început sub semnul incertitudinii duratei extazului şi ’sfintei nebunii’ aşteptate, coasa fiind nu numai simbolul morţii a ceea ce este viu ci şi al iluziilor din lumea cea trecătoare şi plină de deşertăciuni, ca o ironie la adresa iubirii, pentru care timpul e fără durată şi în care se simte forţa extrem de subtilă a unor posibile cataclisme dintr-un necunoscut înconjurător şi ameninţător.

Baladescul se ţese graţios dar acut, accentuat pe esenţe : ’ai să-l arunci în haos cu-atâta duioşie!/(....) grăuntele de geniu din marca nebunie/(...)’ ’căci sufletul acuma descătuşat îl ai’/ ucis de fericire - ‘. Uvertura baladescă începe să aibă nuanţe livreşti, care nu sună deloc rău, amintesc, asimilate şi filtrate intelectual, de Imnele nopţii lui Novalis ( care nu era ’Prinţ’, era doar baron von Hardenberg) , de Baudelaire sau chiar de Mallarmé ( ’au rebours’), cum ar fi ’hipnotizând – din tine prăzi’ sau ’superb asmute clanuri mari de cerbi’ sau ’o rană ce-nfloreşte bolnavă de splendoare’, în ’poezii de stare’. Uluitoare senzaţii, imagini ale cerului, inedite , mai ales că iubita e chemată într-o iubire sub stele , ’un cer de mucava’, ’pălăria cerului moale de fetru’, ’O rană este cerul’, ‘ În roasa pânză – cer ciudat, superb’, ’cerul tainic’. Baladescul devine din ce în ce mai promiţător, mai fermecător, mai plin de esenţe, ‘un univers dispare şi altu-n locul lui/ îmbracă nefiinţa – prin stelele ce mor’, (...) ’o rană se-adânceşte şi alta se deschide...’ dar Prinţul pare corect, semper fi , ’Vei locui, Prinţesă, în pacea din cuvânt’, ca apoi să fie mai puţin sigur de locuirea din cuvânt dar nu mai puţin sincer ’ vei dormi, iubito, în pacea din cuvânt’. Fiorul e evident eminescian, ’Luceferi vor cădea şi stelele vor plânge/ înfiorate-n dalbe aşternuturi’, ’ un Prinţ se va ivi atunci agale/ - coborâtor din osul unui domn -/ în blând alint – pe bolta frunţii tale/ punând simetric văluri mari de somn/ el îţi va povesti...’ .

Deşi ’romance’ de dragoste, unele scene par povestiri din Pseudokinegetikos. De fapt e vorba de o poveste de dragoste dar grozavă, mistuitoare, fără scene hipocoristice. Prinţesa e o Isolda ‘între săbii tremurând subţire’, ’cutremurată toată de iubire’ când Prinţul e categoric: ’Să nu primim acuma pe nimeni în iatac/ e ceasul de fantasme, e ceasul de păcate’ dar se defineşte, că după împlinirea euforică a iubirii, obsesia egocentrică a ’fiinţei’ lui ca Prinţ –personaj, după ce distruge delicat, pe rând, reveriile unei posibile iubiri persistente în memorie, e tributară curgerii ireversibile a Timpului. : ’Căci voi pleca, Prinţesă, în spaţiul neştiut/ ce îşi găseşte locul – adânc - între cuvinte/ precum singurătatea unui poem pierdut/ sporeşte umbra tainei în scrierile sfinte’ dar şi speranţei (certitudine?) că ’şi-n biblioteci fantaste ‘, ‘ Prinţul rătăci-va pe scrisul unor hărţi’, ’Şi poate că iubirea atâta de bolnavă’ (.....) ’va adânci misterul ce zace-n precuvânt’(.....) ‘înfiorând cuvinte în vechile înscrisuri’, căci realitatea e covârşitoare şi ‘doar Prinţ nebun şi sângerând/ mai crede-n sufletele noastre’, ‘Căci ne vom aminti – în lung supliciu/ de-un Prinţ uitat –posibil menestrel/ înnobilând extazul de ospiciu’. Finalul acestui excepţional cantique, ’chant d’action de grâce’, ‘care poate fi final doar la un moment dat; el schimbându-se la momentul imediat următor’ e o a doua chemare marcată de acelaşi patetism scenic ‘Să ne-ntristăm, Prinţesă, de-acuma e prea plin/ de-absenţa lui prezentul şi scena este goală/ nebunul Prinţ-actorul de o frumoasă boală/ muri mai ieri în piesă intrând în rol deplin’, ’să ne-ntristăm Prinţesă, de-acuma e prea plin/ de-absenţa lui trecutul cum n-a fost niciodată’ dar care se adresează unei Prinţese prosopopeice, în ciuda patetismului scenic, cu un ton lipsit total de pretenţie, natural, familiar, constatativ. Prinţul, de obicei simbolizează o putere înaltă, plină de făgăduinţi, e un ales între aleşi, are virtuţi neobişnuite, e realizator de fapte măreţe, descătuşează mistere, împlineşte destine, îndeplineşte iubirea după fapte eroice trecând prin turbulente întâmplări, iubirea vine ca o răsplată doldora de fericire, fără umbră de tristeţe. ’Calitatea de prinţ este răsplata unei iubiri totale, adică pe de-a-ntregul generoasă’. Dar ’bibliotecarul-Prinţ plecat demult’, ’Prinţ nebun şi sângerând’, ’nebunul Prinţ-actorul’ , ’Copacul-Prinţ’, ‘Prinţ uitat’, ’Măritul Prinţ’ născut într-o ’zodie a aştrilor cam ciudată/ când fericirea îl pândea în fiecare moment’, ’Un Prinţ bolnav o dată de lingoare’, ’un Prinţ ales cu ochi sticloşi’, păşeşte nealterat de extazul iubirii, nici de întristarea ei, în ademenitorul mister filosofic din Spaţiul Timpului, de fapt dintr-un mister filosofic într-altul, cu arma cuvintelor lui care ’sunt o simplă scamatorie intelectuală/ ‘ele n-au conţinut/ şi nici un fel de intuiţie fundamentală... ’, numai că o petală de trandafir, încă de la începutul călătoriei, a început să zboare osândindu-l (de bună voie!) ‘de a predica în pustiul / din el/ fără să poată fi auzit/ nici măcar / de el însuşi’. Virtuozitate cu subtilitate şi inefabil !

In labirintul ciudat Prinţul are şi reţetă : ’De te-nbolnăveşti de spaţiu/ înveleşte-te în el/ să te-adoarmă să te cearnă/ prin al timpului inel/ şi nu te trezi de-odată/ te trezeşte într-un gând/ şi-ai să vezi atuncea spaţiul/ cum aleargă fumegând...’ şi ne mărturiseşte că : ’Năuc – în biblioteca circulară/ cătând intens ieşirea singulară/ prin spaţiul ca o linişte de moarte/ m-am întâlnit cu Borges într-o carte / a arătat un punct şi a spus: ’’ Vezi,/lucind speranţa-n lungi creode verzi?’’/ în spaţiul ca o linişte de moarte/ am dat chepengul timpului de-o parte’ sau ’ţin într-o mână timpul – mă cutremur/ şi-n alta – spaţiul ce adânc mă doare’, ‘iubito, astăzi timpul l-ai văzut/ cum îşi pierdea fuiorul său subţire/ în timpul altui spaţiu nevăzut?’ , sau aburul mistic ‘...profet de-atâtea ori/ tu ai văzut blestemul sfânt cum creşte’, ’ –căzând în vechi litanii/ şopteşte Eli, lama sabahtani’, ’Era o sfântă - lângă uşă - ce venise/ aflând de acest templu tutelar/ era şi-un sfânt – acolo – în altar/ frumos precum un demon e în vise’, ‘....creode lungi deschise/ ce aşteptau – demult - divinul har/ ce picura-n poemele nescrise’, ’era o pânză de lac sfântă/ imaginea, imaginea’, ’îngenunchiaţi rostim un Tatăl Nostru’. Nu e vorba de o supunere la religiozitate ci de un fel de elevaţie mistică explicată printr-o alegorie a naturii umane. Pe nesimţite, tiptil, spectaculos poetic, literatura înghite filosoficul, (imaginea, imaginea!) , tema profundă din spaţiul vrăjit, prin magia cuvintelor devine o lume himerică, plină de semnificaţii ce ţin de realitate şi sunt transmise pentru o posibilă realitate. Dar, întreabă Ironistul: Cât de real e „posibilul?”.

Experienţele Prinţului sunt experienţele unui iluzionist, ele compun un spectacol care-l fascinează pe el însuşi fără a-l elibera de transa dramatică în care-l execută datorită lucidităţii cu care a înţeles iluzoriul desfăşurării lui. Magicul e căutat cu ardoare dar întâlnit e elucidat cu amărăciune şi resemnare. Prinţul devine mai mult observator decât participant, îndrăgostit în aceeaşi măsură de Prinţesă şi de viaţa care-i este dată, simte iubirea ca pe un refugiu enigmatic dar precar, bizar luxuriant în emoţii – ‘Să ne lăsăm furaţi de nemurire’, ‘Ne vom roti pe aceeaşi axă/(...) ’deşi pierdut va pare atunci totul’, ‘ şi mă voi sfârşi în tine/precum mierea în albine’, ’Iubind în gol la nebunie/(....) ‘ prins între moarte şi-ntre viaţă/ un Prinţ ales cu ochi sticloşi/ se mistuie de-un foc de gheaţă/ de vidul ochilor frumoşi’, e stăpân pe principalele repere între extazul iniţial şi inevitabila întristare între care pulsează temerar Tainica prezenţă.

Singurătatea, nu neapărat benefică, speră în prosperitate, oscilând, totuşi, între promisiune - ’Din nou acest miros de pepeni proaspeţi/ mă vor găsi iar bucuros de oaspeţi/ urmând firesc masacrul de cireşi/ când pe-nserate tainic ai să ieşi’(...)’şi-atât de singuri – singuri doar noi doi/ va cade cerul – cerul peste noi’ şi morbideţe (’la morbidezza! ) – ’voi prinde – roz - pe coapsa ta volută/ acolo unde carii - suveran/ vor cizela violaceu în nuntă’(...) ’căci vor dormi vorace peste cripta/ ce blând scalpel a mângâiat-o rana’, versuri de un rafinament bolnăvicios deşi estetic. Apoi, singurătatea eului, în căutarea sensurilor existenţei umane, capătă imagini dramatice - ’nici tu nu ştii/ cum am uitat şi eu/ că exiști/ cum ai uitat şi tu/ că nu exist’ până la sinistrul tablou ’am încărunţit amândoi/ şi ne sprijinim unul de altul/ m-ai ajuns din urmă/ formăm un singur corp/ cu două capete/ cu două mâini/ laterale/ cu un singur picior/ la mijloc/ cu două cârje/ în părţi/ semănând atât de bine/ unul cu altul/ încât nu ne mai/ recunoaştem’.

Ca un fel de joc secund „Pecetiile” pecetuiesc sarabanda tumultoasă a actului poetic întreprins aducând şi sigiliul doveditor al discursului liric prin două balade, cu subiecte de balade, prima dezvoltată armonic, muzical, cea de a doua restrânsă, cizelată ca o piatră preţioasă în montura unui inel.

Menestrelul nu hoinăreşte ‘’haihui’’, îşi rupe din simţire cu fiecare cânt, de aceea, deşi adresată iubitei, prima strofă care înnobilează coperta, e ca o profesiune de credinţă, actul poetic nu e simplă versificaţie , e un ritual adesea dureros, poate fi condiţia stării de graţie creativă a oricărui poet: ’Să îţi îndoi genunchii plini de lene/ într-un mister fecund şi solitar/ când jertfa se uneşte pe altar cu timpul ce se-ntoarce-n el alene’.”