Il est le dernier poil frisé de la moustache de Salvador Dali.
Il est la balle égarée du Winchester de John Wayne.
Il est le rasoir qui a tailladé la figure de métaphore de la poésie.
Il est le dattier qui a adouci les arbres du paradis le long du Tigre et de l’Euphrate.
Qu’avions-nous donc, demandé-je à Abdul Kader El-Janabi,
au cinquième étage, rue Nollet, près de Clichy, à Paris.
Rechem în iarna dulcilor tăceri,
Speranțe rătăcite în trecut
Și-l plâng cu lacrimi noi pe cel de ieri,
Ce prin deșertul vieții s-a pierdut,
Iar ochii mei -o matcă ce-a secat-
Pentru amicii care nu mai sunt
Și pentru-amoruri ce acum decad,
Cu râuri largi inundă orice gând.
Tristețile, uitării nu-i dau curs
Și răscolesc prin amintiri firesc
Și-adânc; e timpul fi'ndcă-am smuls
simt uneori cum înoată
în mine o sepie ca o inimă
când tu te apropii
fuge în coapsa stângă
deghizată într-o ploaie roşie
când te îndepărtezi
mi se refugiază în pântec
ce devine un fel de acvariu fluorescent
pe care tu ai vrea
să-l mângâi noaptea în pat
Însingurat, n-O mai invoc cu teamă
În ajutor la fiecare vers,
Căci ritmul grațios mi se destramă
Și dorul d-Euterpe mi s-a sters.
De-acum, iubito, vei nutri penelul
Altor poeți mai vrednici de a fi
Iubiți, dar jefuindu-te în felul
Acesta și-ei ca mine vor plăti.
Vor sfâșia virtutea în cuvinte
Sau poate-o vor amaneta de ieri
Pe mâine pentru a-și putea permite
Comentarii aleatorii