Traducere după ,,Élévation'' de Charles Baudelaire
Peste lacuri adânci și văi neumblate,
Peste munți și păduri, peste nouri și mări,
Mai departe de soare, mai departe de zări,
Trecând de hotare de sfere-nstelate,
Plutești al meu suflet, ușor printre stele,
Și ca-înotătorul prea vesel în undă,
Brăzdezi fericit nesfârșirea profundă
Cu-adâncă, nespusă și rară plăcere.
Privește-ți chipul răsturnat în unda
Oglinzii reci și-ascultă cum te chiamă,
Să-l re'noiești că să-ți plătești dobânda
În lume iar, o neferice mama.
Ce pântec oare, plugului ce-l sapă,
Recunoștința n-o să-i mai arate?
Și cine se ascunde într-o groapă
Cu sine însuși, de posteritate?
Oglinda mamei ești; prin tine parcă
Renaște ea-n în Aprilie fecioară;
Pe-un drum obscur, de lume ocolit,
De îngerii malefici bântuit,
Pe unde Idolonul numit NOAPTE,
Pe-un negru tron, domnește peste toate,
Ajuns-am, îndurând destule,
Din ultima, palida Thule,
Dintr-un tărâm sălbatic ce zace sublim,
Dincolo de SPAȚIU, dincolo de TIMP.
Văi fără fund și valuri nesfârșite,
Prăpăstii, codri, peșteri tăinuite,
Cu forme ce nu le poți distinge,
Spre fruntea-ți, soră blândă, unde visează-amărui
O toamnă nostalgică presărată cu pistrui,
Și spre cerul înalt al privirii tale angelice
Urcă sufletul meu, ca-n grădini melancolice,
Credincios, un havuz ce suspină spre-Azur,
Spre Azurul frăgezit de-un Octombrie pur,
Oglindind în bazine langori infinite,
Lăsând pe-apa moartă agonii amorțite
De frunze în vânt și săpând o cărare
Comentarii aleatorii