Ești hrana ce îmi ține-n viață gândul,
Ca-n lupta pentru tine să mai sper
Și ploaia ce acoperă pământul
Din care eu – sărac – îmi cresc averi.
Cu tine mă fălesc acuma, însă
Apoi te priveghez ca straja-n cart;
Acum te țin ca pe-o comoară strânsă
La piept și-apoi cu alții te împart;
Mă satur de privirea-ți câteodată
Și după ea tânjesc în alte ori;
Durerea sau plăcerea-adevărată
La despărțire, irisul, spre minte
S-a reîntors și visul mi-l veghează;
Juma'te-nchis, se străduie cuminte
Să mai arunce-n juru-mi câte-o rază,
Dar nu trimite inimii-mpietrite
Conturul clar de aripi sau petale,
Căci prinse-n zbor, obiectele grabite,
Nu își găsesc în temniță tipare.
E mult prea ascuțită sau senină
Privirea mea și-n vietăți diforme
Sau gingașe, prin beznă sau lumină,
Spre fruntea-ți, soră blândă, unde visează-amărui
O toamnă nostalgică presărată cu pistrui,
Și spre cerul înalt al privirii tale angelice
Urcă sufletul meu, ca-n grădini melancolice,
Credincios, un havuz ce suspină spre-Azur,
Spre Azurul frăgezit de-un Octombrie pur,
Oglindind în bazine langori infinite,
Lăsând pe-apa moartă agonii amorțite
De frunze în vânt și săpând o cărare
Comentarii aleatorii