Dacă ar fi esența cărnii gândul,
Nu m-ar opri distanțele mârșave,
Ci le-aș străbate surâzând ca vântul
Ce-adunce-n portul tău iubit epave;
Nu mi-ar păsa ca între noi pământul
S-a așternut hulpav căci în secunde
Gândurile-mi sprințare,-nconjurându-l,
Te vor găsi oriunde te-ai ascunde.
Dar iată, îmi denunță neputința
Același gând de a-ți urca Olimpul,
Fi'ndcă din lut și apa mi-e ființa

Iubesc păcatul și urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adânc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă și nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie -
Cu care sigilezi în mine chinul
Falsului pact de dragoste și mie
Mă furi în pat că să îți iei tainul.
Eu te curtez smerit în miezul zilei,
Prin ochii mei îți dau și-ți cer iubire
Legitimă și nu răsadul milei