Din ce plamadă ești, de la picioare
Ți se aștern mulțimi de neguri sumbre?
O umbră poartă-n spate fiecare
Și te nutrești, împrumutându-le, cu umbre.
Descrie-l pe Adonis - niciodată,
Imaginea-i nu-ți fi-va pe măsură;
Și-Elena-n pânză chipul de-și arată,
Tu-ai fost modelul nou pentru pictură.
Cum primavara, umbrele din rugul
Încins al frumuseții, se coboară
Blestem amarnic inima ce-a-mpuns
Și-n pieptul lui și în al meu. Mai grav
E ca durerea-mi nu-i i-e de ajuns
Și-mi schimbă-amicu-n sclavul unui sclav.
Din ochiul crud mă fur pe mine acum,
Da’n ochii săi cresc tainice scântei,
Mă-ndepărtez de amândoi și-n fum
Mă-nec tăcut de trei ori câte trei.
La sânul tău închide-mă de viu
Ca să-i răscumpăr sufletul căzut
aveam peştişori aurii şi ei circulau de jur împrejur
într-un bol pe masă lîngă draperiile grele
care acopereau priveliştea ferestrei şi
mama, zîmbind întotdeauna, dorindu-ne pe toţi
cît mai fericiţi, mi-a spus, „fii fericit Henry!”
şi ea avea dreptate: e mai bine să fi fericit
dacă poţi
dar tata continua să o bată ca şi pe mine
de cîteva ori pe săptămînă în vreme ce
Iubirea mea dospind nu-i mai plăpândă.
Nu m-am răcit chiar dacă buza-ngheață.
(Iubirea scade căutând izbandă
În gura mare, ca o precupeață.)
Cândva și mie, dragostea ne'nfrântă
A tinereții-n mugur, primavara,
Îmi glăsuia, cum filomela cântă
Cu vocea-i tandră, când se lasă seara.
Nici toamna nu-i mai rece sau mai acră,
Decât atunci când ea cânta în noapte,
Comentarii aleatorii