Când vei aprinde-n ochii tăi disprețul,
Pentru ce sunt sau ce am fost cândva
Și-ai să mă vinzi, voi asculta județul,
Încuvințând tăcut minciuna ta.
Am să m-acuz eu însumi, fi’ndcă mi-este
Păcatul de-a iubi prea-cunoscut
Și n-am să spun de tine vreo poveste
Cu ce greșeli ascuse ai făcut.
Îngenunchindu-mi gândul de izbavă,
Din ura ta, iubire am s-adun;
Pieirea mea îți va aduce slavă,
Rătăcind prin pădure, am tăiat o creangă pământie,
iar de pe buzele ei însetate s-a înălțat un susur:
a fost poate vocea tânguioasă a râului,
un clopot spart sau o inimă străpunsă;
Ceva ce părea că vine de departe,
ascuns în adâncuri, învelit de humă,
un strigăt îmbrățișat de toamne fără sfârșit,
de umbra informă și umedă a frunzelor.
Il est le dernier poil frisé de la moustache de Salvador Dali.
Il est la balle égarée du Winchester de John Wayne.
Il est le rasoir qui a tailladé la figure de métaphore de la poésie.
Il est le dattier qui a adouci les arbres du paradis le long du Tigre et de l’Euphrate.
Qu’avions-nous donc, demandé-je à Abdul Kader El-Janabi,
au cinquième étage, rue Nollet, près de Clichy, à Paris.
La moartea mea prin testament, în lume
Voi răspândi virtuțile-mi de-a pururi,
Dar tu iubite, uită al meu nume,
Căci vei găsi la mine doar cusururi;
De-l vei păstra prin născociri integru
Și ai s-arăți, prin laudă, ce soi e,
Vei fi faimos și adevărul negru
Îl voi îmbrățișa de bunăvoie;
Dar dragostea limbută, cu mincină
Va-mpodobi omagiul către mine;
Îngroapă-l deci cu trupul împreună
Comentarii aleatorii