Pe suflet, ca pe-o pânză, cu penelul,
Eu te-am răpit pe veci închipuirii,
Ca să-mi admir prin trupul-ramă, țelul
Duios din perspectivele iubirii.
Nici pictorii nu te-ar schimba în artă,
Căci n-ar cunoaște-adevărata-ți față
Ce încă uneori mi se arată
Prin ochiul atelierului, în ceață.
Privirea mea cu-a ta se împletește,
Căci amintindu-mi forma-ți prin fereastră
I morti maturano,
il mio cuore con essi.
Pietà di sé
nell'ultimo umore ha la terra.
Muove nei vetri dell'urna
una luce d'alberi lacustri;
mi devasta oscura mutazione,
santo ignoto: gemono al seme sparso
larve verdi:
il mio volto è loro primavera.
Nasce una memoria di buio
in fondo a pozzi murati,
un'eco di timpani sepolti:
de atâtea ori ar fi trebuit să vorbim
astăzi plutesc în tăcerea aceasta ca un galion
cu echipajul decimat de holeră.
nu vreau pânze noi nici o altă busolă mai degrabă aruncă-mă-n aer
sparge ferestrele
am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc
dimineaţa spre nord.
Comentarii aleatorii