Trăiam singur, fără niciun alin,
Într-o lume de lacrimi şi suspin
Şi sufletu-mi era apă stătută, mâloasă,
Până ce curata, gingaşa Eulalie îmi deveni îmbujorată mireasă,
Până ce tânăra cu păr auriu Eulalie îmi deveni surâzătoare mireasă.
Ah, mai puţin, mai puţin strălucesc
Stelele din înaltul ceresc
Iubire oarbă, ochii mi-i înveți
Că-i o minciună tot ceea ce văd
În jurul meu – prinos de frumuseți
Sub raza lor se schimbă în prăpăd.
De ce-acostez mereu pe-același dig
Lâng-alte bărci și ochiul meu corupt
Și slab s-a prins de-a pururea-n cârlig,
Iar cugetu-mi de suflet nu s-a rupt?
De ce mai cred că-s singurul stăpân
Și exilat pe-ndepărtatul mal
Și pe-ochii mei minciunile rămân
Comentarii aleatorii