Nu-i vina ta c-ai devenit povară
Acelora ce-ți înfierează visul
Și cred că frumusețea e bizară
Și pângărește-n zboru-i Paradisul;
Stigmatul ponegririi ți-e dovada
Desăvârșirii tale peste vreme -
Doar primăvara, viermii, prin livada
Iubirii,-ți schimbă mugurii-n blesteme.
Ai obosit și-n orice ambuscadă
A tinereții ți-ai pierdut armata,
Dar n-ai căzut tentațiilor pradă
aveam peştişori aurii şi ei circulau de jur împrejur
într-un bol pe masă lîngă draperiile grele
care acopereau priveliştea ferestrei şi
mama, zîmbind întotdeauna, dorindu-ne pe toţi
cît mai fericiţi, mi-a spus, „fii fericit Henry!”
şi ea avea dreptate: e mai bine să fi fericit
dacă poţi
dar tata continua să o bată ca şi pe mine
de cîteva ori pe săptămînă în vreme ce
seară liniştită, parcă marea-mi spune
să-mi îngrop tristeţea-n unde, ca şi ea,
dar o veche rană plânsului mă-ndeamnă,
dusă pe vecie, tinereţea mea…
suflete, nu crede-n cele care pleacă,
tot ce-i vis, ca visul se va risipi,
dar văzduhul, parcă, tainic îmi şopteşte
că-n celeste plaiuri ne vom regăsi.
vântul zburdă liber peste largul mării,
dorul de plecare cântă-n mine-acum…
Comentarii aleatorii