Du temps, conclu, le mystère de cette crête tranquille, mais leste
Pénétrant, par la glace, dans un délivré azur,
Confectionnant de la noyade des troupeaux agrestes,
Dans le pullulement de l’eau, un jeu second, plus pur.
Nadir latent ! Le poète assume cette élévation
De l’ensemble des harpes disséminées en vol inverse,
Blestem amarnic inima ce-a-mpuns
Și-n pieptul lui și în al meu. Mai grav
E ca durerea-mi nu-i i-e de ajuns
Și-mi schimbă-amicu-n sclavul unui sclav.
Din ochiul crud mă fur pe mine acum,
Da’n ochii săi cresc tainice scântei,
Mă-ndepărtez de amândoi și-n fum
Mă-nec tăcut de trei ori câte trei.
La sânul tău închide-mă de viu
Ca să-i răscumpăr sufletul căzut
Nu-ți cheltui tot harul frumuseții
Cu tine însuți fără cumpătare,
Căci nu e dar ci e-mprumutul vieții
Pentru acei ce-s liberi din născare.
Frumos avar, de ce te joci atunci
Și nu întorci tot ceea ce-ai avut?
Comori de ani în glie ți le-arunci
Și pierzi ca un zaraf nepriceput.
Făcând negoț cu tine însuți, ție
Îți vei greși, iar la sfârșit, în loc,
Când vei primi fatidica solie
Comentarii aleatorii