Primul Manifest Infrarealist
– de Roberto Bolaño

ABANDONAŢI TOTUL, DIN NOU.
„ Sunt patru ore-lumină pînă la sfîrşitul sistemului solar; pînă la cea mai apropiată stea, patru ani-lumină. Un ocean disproporţionat de vid. Dar suntem noi realmente siguri că e doar un vid? Ştim doar că în spaţiul acesta nu există stele strălucitoare; dacă ar exista ar fi oare vizibile? Şi dacă erau acolo corpuri cereşti nici strălucitoare nici întunecate? Nu se putea întîmpla ca pe hărţile celeste, exact ca pe cele ale Terrei, oraşele-stele
să fie indicate şi oraşele-sate omise?”

- Scriitorii sovietici de sience fiction îşi zgîriau feţele la miezul nopţii.
- Infrafraţii (Durmmond ar fi spus fericiţii băieţi proletari)
- Peguero şi Boris singuri într-o cameră de clasă inferioară făcînd predicţii după uşă.
- Bani Gratis.
*
Cine a traversat oraşul şi ca muzică avea doar fluieratul camarazilor, propriile cuvinte de amuzament şi furie?

Tipul drăguţ care nu ştia

că orgasmul unei fete e clitoridian

(Uite, nu doar în muzee există rahat)(Un proces de muzeificare individuală)
(Desigur tot ce a fost menţionat, relevat)(Teama de descoperire)( Teama de dezechilibre neprevăzute)
*
Urmaşii noştri direcţi:

lunetiştii, cîmpeanul singuratic care a devastat cafenelele chinezeşti ale Americii Latine, măcelarii din supermarketuri, în enormele lor dileme individual-colective, neputinţa acţiunii şi investigaţiei( la nivel individual sau înnorată în contradicţii estetice) actului poetic.
*
Mici stele sclipicioase care ne fac cu ochiul, dintr-un loc în Univers numit Labirinturile.
- Clubul dansant al mizeriei.
- Pepito Tequila plîngîndu-şi dragostea pentru Lisa Underground.
- El o suge, tu o sugi, noi o sugem.
- Şi horror.
*
Cortine de apă, de ciment sau de piatră, separă un mecanism cultural care în sine serveşte deopotrivă conştiinţă şi cur. curul clasei conducătoare, de la un eveniment cultural viu, regulat pe curat, în continuă moarte şi naştere, ignorant al majorităţii istoriei şi artelor frumoase
(creator cotidian al propriei demente istorii şi amuzanta lui arthă fhumoasă), trup care subit gustă noi senzaţii în sine, produsul unei epoci în care ne apropiem la 200 Km/oră de veceu sau de revoluţie.
*
„Forme noi, forme rare”, cum spunea bătrînul Berthold pe jumătate curios şi aproape zîmbăreţ.
*
Senzaţiile nu răsar din nimic (evidenţa evidenţelor), ci dintr-o realitate condiţionată, într-o mie de feluri, ca o curgere continuă.
*
Realitatea complexă ne face rău de mare!
*
Aşa, e posibil ca asta să fie parţial o naştere şi parţial ne aflăm în primele rînduri ale travaliului morţii. Forme de viaţă şi forme de moarte trec zilnic prin dreptul retinelor. Coliziunea lor izbucnind constant în forme infrarealiste: OCHIUL TRANZIŢIEI.
*
Puneţi tot oraşul în azilul de nebuni. Dulce soră, rezervoare huruind, cîntece hermafrodite, deşerturi de diamant, trăim doar o dată şi zilnic viziunile sunt mai grosiere şi mai lunecoase. Dulce soră, lifturi pentru Monte Alban. Prindeţi-vă centurile întrucît am spălat cadavrele. O scenă de substragere.
*
Şi buna cultură burgheză? Şi Academia şi incendiatorii?
Şi avangarda şi ariegarda? Şi anumite concepţii de dragoste, peisaj pozitiv, precisul şi multinaţionalul Colt?
*
Cum i-am spus lui Saint-Juste într-un vis avut cîndva: Nici măcar şefii aristocraţiei nu ne pot folosi ca arme.
*
O bună parte a lumii se naşte, o altă bună parte moare şi toţi ştim că toţi trebuie să trăim sau să murim: în asta nu există cale de mijloc.
*
Chirico spune: gîndul trebuie să se depărteze de tot ce se cheamă logică şi bun simţ, să evite toate problemele umane, în aşa fel încît lucrurile să apară într-un nou aspect, ca iluminate de o constelaţie apărută prima oară. Infrarealiştii spun: Ne vom umple capul cu TOATE problemele umane, aşa încît lucrurile încep să se mişte ÎN ELE ÎNSELE, o halucinantă viziune a omului.
- Consteleţia Frumoasei Păsări
- Infrarealiştii propun indigenia lumii. un indian timid şi nebun.
- Un nou lirism, care începe să ridice America Latină, se suportă pe sine într-un fel ce nu încetează să ne amuze.
Calea pornită este în fine CALEA SPRE AVENTURĂ: poemul e o călătorie şi poetul un erou care revelează eroi. Tandreţea ca un exerciţiu în viteză. Respiraţie şi căldură. Experienţa armei de foc, structuri care se devorează pe sine, contradicţii demente.
*
Dacă poetul e mixat, cititorul va trebui să se mixeze el însuşi.

„Cărţi erotice, fără ortografie.”
*
Acele MII DE AVANGARDE DEZMEMBRATE ALE ANILOR 60 ne preced.
Cele 99 de flori deschise ca un cap spart.
Masacrele, noile tabere de concentrare.
Albele rîuri subterane, vînturile violete.

Astea sunt vremuri grele pentru poezie, spun unii, sorbind ceai, acultînd muzici în apartamentele lor, vorbind cu (ascultînd pe) vechii maeştrii. astea sunt vremuri dificile pentru bărbaţi, spunem noi, întorcîndu-ne spre baricade după o zi plină de muncă de căcat şi gaze lacrimogene, descoperind creaţia muzicii PÎNĂ ŞI în apartamentele noastre, cu vedere largă la cimitirele tot mai răspîndite, unde bem disperaţi o cană de ceai sau ne îmbătăm cu mînie pură sau cu inerţia bătrînilor stăpîni.

ORA ZERO ne precede.

Ridicaţi babuinii şi îmbrăţişarea lor vă va muşca.

Totuşi suntem în era cuaternară. Mai suntem în era cuaternară?

Pepito Tequila sărută sfîrcurile fosforescente ale lui Lisa Underground şi o urmăreşte plecînd spre o plajă unde înmuguresc piramidele negre.
*
Repet:

Poetul e un erou care revelează eroi. Ca pomul roşu căzut care anunţă începutul pădurii.

- Încercările unei consistente etici estetice sunt pavate cu trădări sau patetice supravieţuiri.
- Şi va fi doar cel individual în stare să umble o mie de kilometrii dar probabil drumul îl va mînca.

Etica noastră e Revoluţia, estetica noastră e Viaţa. Un-singur-lucru.
*
Pentru burghezi şi mici-burghezi viaţa e o petrecere. Au una în fiecare week-end. Proletariatul nu are petreceri.
Doar înmormîntări ritmice. Asta se va schimba. Exploataţii vor avea o mare petrecere. Memorie şi ghilotine. Să o simtă, să acţioneze în ANUMITE nopţi, inventînd margini şi colţuri umede, asemeni cu mîngîierea ochilor acizi ai noului spirit.
*
Călătoria poemului prin anotimpurile răscoalei: poezia producînd poeţi producînd poeme producînd poezie. Nu o alee electrică/ poetul cu braţe separate de trup, poemul dizlocînd încet Viziunea lui despre Revoluţie. Aleea e un punct complex. „Vom inventa cu scopul de a-i descoperi contradicţiile, formele invizibile de refuz, pînă cînd este explicat”. Călătoria actului de a scrie prin zone deloc favorabile actului de a scrie.

Rimbaud, hai acasă!

Păcălirea realităţii zilnice a poeziei moderne. Legăturile care conduc o realitate circulară la poem. O bună referinţă: nebunul Kurt Schwitters. Lanke Trr gll, o , upa krupa arggg, conduc linia oficială, investigatorii fonetici codificînd urletul. Podurile din Noba Express sunt anti-codificare: lăsaţi-l să strige, lăsaţi-l să strige( vă rog nu scoateţi creion sau hîrtie, nu-l înregistraţi, strigaţi cu el dacă vreţi să participaţi), deci lăsaţi-l să strige, cu scopul de a vedea ce faţă face cînd a terminat, ce alte lucruri incredibile experimentăm.

Podurile noastre spre staţiile ignorate. Poemul care interrelaţionează realitate şi irealitate.
*

Convulsiv

*
Ce pot să cer de la pictura contemporană latino-americană?
Ce pot să cer de la teatru?

Mult mai relevantul şi expresivul se opresc într-un parc demolat din cauza smogului şi a faptului că văd oamenii traversînd bulevardele în grupuri (care se contractă şi extind), cînd sunt atîţia motorizaţi. Ca pietonii apropiindu-se urgent de bordeiele lor, la ora cînd apar crimele şi victimele le urmează.

Ce poveşti îmi spun de fapt pictorii?

Un vid interesant, forme şi culori fixe, cel mult o parodie a mişcării. Pînze care vor servi doar ca postere strălucitoare, în camerele unor ingineri sau doctori colecţionari.

Pictorul e făcut comfortabil într-o societate care e zilnic mai „pictoriţă” decît el însuşi şi aici e găsit dezarmat şi înregistrat ca un clown.

Dacă o pictură de X e găsită pe vreo stradă de Mara, aceasta presupune la bază un lucru amuzant şi informativ, într-o cameră imobilă e decorativă ca fotoliile de fier ale burghezilor. o problemă de retină? da şi nu. dar ar fi
mai bine să găseşti (şi din nefericire să sistematizezi un timp) factorul explozibil, conştient-superior, sută la sută preocupat cu munca, în juxtapunere cu valoarea „muncii” care o precede şi o condiţionează.

Pictorul abandonează studioul şi ORICE status quo, îşi unple capul cu minuni sau iese să joace şah ca Duchamp. O pictură care arată cum să o pictezi din nou. Şi o pictură a sărăciei, gratuită sau destul de ieftină, nefinisată, a participării, a suspectării participării, a unei nelimitate extensii fizice sau spirituale.

Cea mai bună pictură a Americii Latine e aceea avînd chiar nivele inconştiente, jocul, petrecerea, experimentul care ne dă o reală viziune a ceea ce suntem şi ne revelează ce putem face şi vom fi. Cea mai bună pictură a Americii Latine e aceea pe care o pictăm în culori verzi, roşii şi albastre pe feţele noastre. pentru a ne recunoaşte în neobosita creaţie a tribului.
*
Încearcă să abandonezi totul în fiecare zi.

Arhitecţi abandonaţi construcţia de scene interioare şi extindeţi-vă mîinile (sau încleştaţi-le, depinde de loc)
spre ACEST SPAŢIU exterior. Un zid şi un tavan devin utile cînd nu sunt folosite doar pentru somn sau evitarea ploii dar cînd stabilesc, începînd, de exemplu, la actul zilnic de adormire, poduri conştiente între om şi creaţiile sale, sau momentana lor imposibilitate.

Pentru arhitactură şi sculptură, infrarealiştii încep din două puncte: baricada şi patul.
*
Adevărata imaginaţie e aceea care dinamitează, elucidează, injectează microbi de smarald în alte imaginaţii. În poezie şi ce reprezintă ea, calea în chestiune ÎNCĂ trebuie să fie un mod de aventură. Crearea uneltelor pentru subversiunea de zi cu zi. Subiectivele anotimpuri ale firii umane, cu minunaţii copaci, giganţi şi obsceni, ca laboratoarele de experimentare. Stabilirea, observaţia semnelor, situaţiilor paralele şi la fel de chinuitoare ca o mare zgîrietură pe piept, pe obraz. Nesfîtşita analogie a feţei. Sunt atît de multe încît dacă apar nou veniţi noi nici nu mai contăm, deşi noi îi facem posibili/ uitîndu-ne într-o oglindă. Nopţi de chin. Percepţia e deschisă de posibilitatea unei etici-estetici dusă la extrem.
*
Galaxii de dragoste apar în palmele noastre.

- Poeţi, lăsaţi-vă plete (dacă mai aveţi păr)
- Ardeţi-vă gunoiul şi începeţi să iubiţi pînă ajungeţi la poemele nepreţuite.
- Nu vrem picturi sintetice ci apusuri enorme de soare sintetice.
- Cai alergînd de nebuni cu 500 de Km/oră.
- Veveriţe de foc sărind din pomi de foc.
- Un pariu să vezi cine clipeşte primul, între nervi şi somnifer.
*
Riscul e întotdeauna în altă parte. Adevăratul poet e unul care mereu se desparte de sine. Niciodată remanent în acelaşi loc, ca gherilla, ca OZN-urile, ca ochii albi ai prizonierilor în lanţuri perpetue.

Fuziunea şi explozia a două ţărmuri: creaţia ca un graffiti îndrăzneţ şi deschisă de un copil nebun.

Nimic mecanic. Scările în jos, ale amuzamentului. Cineva, poate Hieronymus Bosch, sparge acvariul iubirii. Bani gratis. Dulce soră. Viziuni libidinoase precum cadavrele.
Mici băieţaşi care taie carnea sărutărilor, pînă-n Decembrie.
*
La doi noaptea, după ce am fost în casa lui Mara, ascultăm (Mario Santiago şi unii din noi) la rîsete care vin din mansarda unei clădiri cu 9 etaje. Nu s-au mai oprit, au rîs şi au rîs tot timpul cît am dormit dedesubt, proptiţi în diferite cabine telefonice. A fost suficient ca Mario să continue să fie atent la rîsete (mansarda e un bar de homosexuali sau ceva asemănător şi Dario Galicia ne-a spus că poliţiştii sunt cu ochii pe el). Am făcut apeluri telefonice dar fisele erau făcute din apă. Rîsetele au continuat. După ce am părăsit cartierul, Mario ne-a spus că realmente nimeni nu a rîs, era un rîset înregistrat şi acolo sus, la mansardă, un mic grup sau poate un singur homosexual, a ascultat în tăcere înregistrările lui şi ne-a făcut să ascultăm.
- Moartea lebedei, ultimul cîntec de lebădă, ultimul cîntec al lebedei negre, NU SUNT în Balshoi ci în cîmp şi în frumuseţea insuportabilă a străzii.
- Un curcubeu care începe într-un cinematograf de moarte rea şi se termină într-o fabrică în grevă.
- Că amnezia nu ne sărută niciodată pe gură. Că nu ne sărută niciodată.
- Visăm la utopie şi ne trezim ţipînd.
- Un biet ţăran singuratic care se reîntoarce acasă. Ăsta e miracolul!
*
Să faci noile senzaţii să apară. Să păcăleşti fiecare zi.

BINE

ABANDONEAZĂ TOTUL, DIN NOU

BAGĂ MARE LA DRUM!