Rătăcind prin pădure, am tăiat o creangă pământie,
iar de pe buzele ei însetate s-a înălțat un susur:
a fost poate vocea tânguioasă a râului,
un clopot spart sau o inimă străpunsă;
Ceva ce părea că vine de departe,
ascuns în adâncuri, învelit de humă,
un strigăt îmbrățișat de toamne fără sfârșit,
de umbra informă și umedă a frunzelor.
Nu te-ntrista dacă îmi sună ceasul
De-acum și-aud îngrozitoarea șoaptă
A morții, ritmic măsurându-mi pasul
Spre gropa unde viermii mă așteaptă!
Nu-ți aminti, citind aceste rânduri,
De mâna mea!; Iubindu-te,-ți voi cere,
Când n-oi mai fi, să uiți aceste gânduri
Și vise dulci umbrite de durere.
Tot ce am scris și tu reciti e-n van, de
Voi zace sub pământ sau sub zăpadă;
Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Și fragedă, cum nu-i al ei obraz
Și mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respirației talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deși dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Și chiar de cred zeițele că zboară,
Comentarii aleatorii