A fost odată un cățel
A fost odată un cățel pe care îl chema Bu bu bu.
Strigi “Bu bu bu!” și cățelul iese fuguța de sub pat ori sare de pe masă ori iese târâș de sub divan.
Am înțeles că nu-mpărțim o soartă,
Deși iubirea noastră-i numai una;
Durerea și dizgrația o portă
Doar jumătatea-mi, pentru totdeauna.
Ni-e dragostea-ndoită la cheremul
Destinului bolnav și-o să ne-ajungă
‘N-același vad amestecați, blestemul
Ce orele suave ni le-alungă.
De n-am să te mai văd, a mea durere
Vei duce-o preschimbată în rușine;
Nu-mi făuri din laude avere
Nu te iubesc fiincă ești ruie ca sarea, topazul,
sau ca săgeta de carne ce stârnește focul;
te iubesc așa cum anumite lucruri obscure
se iubesc: în secret, între umbră și suflet.
Te iubesc cum iubesc planta ce nu se-mpodobește,
luminată din adanc de florile nenăscute,
și, hrănită de dragostea ce se ascunde în mine,
își revarsă aroma vie asupra pământului.
De ce ți-e teamă de-ochii de vădană
Înlăcrimați și ești atât de laș?
Vei fi jelit căci vei lăsa o rană
În lume de-ai să mori fără urmași.
Vei plânge aprig sărăcind pământul
De forma umbrei tale, într-o zi
Și la sfârșit nici văduva mormântul
Nu-ți va săpa sub pleoape de copii.
Privește ce risipă faci din lume
Schimbând-o des de parcă-ar fi ta,
Dar frumusețea-i plină de cutume
Comentarii aleatorii