Spre fruntea-ți, soră blândă, unde visează-amărui
O toamnă nostalgică presărată cu pistrui,
Și spre cerul înalt al privirii tale angelice
Urcă sufletul meu, ca-n grădini melancolice,
Credincios, un havuz ce suspină spre-Azur,
Spre Azurul frăgezit de-un Octombrie pur,
Oglindind în bazine langori infinite,
Lăsând pe-apa moartă agonii amorțite
De frunze în vânt și săpând o cărare
De ce își pierde versu-mi strălucirea
Și curge-n matcă leneș și anost?;
De ce nu-și poate-afla, prin oglindirea
În unda vie-a vremilor, alt rost?
De ce-mi păstrează-același drum penița
Și poartă-același desuet vesmânt,
Încât trădează numele-mi și vița,
În urma sa, prin orișice cuvânt?
Doar ție și iubirii se închină
Versu-mi stingher căci tot ce am mai bun
Nici noaptea, nici aerul, nici aurora nu te-atinge,
doar pământul, virtutea florilor,
merele ce cresc ascultând apa pură,
tina și rășinile din țara ta aromată.
Din Quinchamali unde ți-au făurit ochii
și pâna în La Frontera unde ți-au plămădit tălpile
pentru mine, ești lutul întunecat pe care îl cunosc :
de pe coapsele tale culeg din nou grâul.
Je parle aujourd’hui en souvenir des mots coinçés autrefois
dans ma bouche,
en souvenir des roues dentées broyant les syllabes
sous la langue et sentant la poudre à canon
entre le palais et les lèvres sombres.
Je rêvais alors de faire passer ces mots clandestins camouflés comme des marchandises de contrebande
dans les cavernes de la bouche,
déchirer l’emballage de carton et arracher
Comentarii aleatorii