Nu-mi poți ierta greșelile trecute
Și-mi spui că-s șchiop și mă-nconvoi. Mai mult
Ce pot să fac, ajuns la senectute,
Decât să tac în beznă și s-ascult?
Căci nu-mi poti da, iubite, nici juma’te
Din tot disprețul ce îl port deja,
Știindu-ți voia crâncenă, în spate ;
Mă vei urâ și-apoi mă vei uita,
Iar eu – pribeag –, cu numele-ți pe buze,
N-am să alerg ca să îți ies în drum
Și n-am să-mi ca’t în neștiință, scuze
Ca să-ți vorbesc de dragoste, de-acum.
Am să-mi denunț, cu vorbele-ți, făptura,
Căci ura ta în mine naște ura.

Sonet LXXXIX de William Shakespeare

Say that thou didst forsake me for some fault,
And I will comment upon that offence:
Speak of my lameness, and I straight will halt,
Against thy reasons making no defence.
Thou canst not, love, disgrace me half so ill,
To set a form upon desired change,
As I'll myself disgrace; knowing thy will,
I will acquaintance strangle, and look strange;
Be absent from thy walks; and in my tongue
Thy sweet beloved name no more shall dwell,
Lest I, too much profane, should do it wrong,
And haply of our old acquaintance tell.
For thee, against my self I'll vow debate,
For I must ne'er love him whom thou dost hate.