simt uneori cum înoată
în mine o sepie ca o inimă
când tu te apropii
fuge în coapsa stângă
deghizată într-o ploaie roşie
când te îndepărtezi
mi se refugiază în pântec
ce devine un fel de acvariu fluorescent
pe care tu ai vrea
să-l mângâi noaptea în pat
Ca o lingoare dragostea mă arde
Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l
Și pașii mi-i îndrumă către moarte
Cerșind doar rău ca să-și aline jindul
De când și mintea – doctorul iubirii –
M-a părăsit fiindcă îmi astup
Urechile, disper și-ngădui firii
Să îmi ucidă patima din trup.
Speranțe n-am și-n locul rațiunii
Un zbucium fără noimă se întinde ;
Vorbesc despre-adevăruri ca nebunii,
Voglio un amore doloroso, lento,
che lento sia come una lenta morte,
e senza fine (voglio che più forte
sia de la morte) e senza mutamento.
Voglio che senza tregua in un tormento
occulto sien le nostre anime assorte;
e un mare sia presso a le nostre porte,
solo che pianga in un silenzio intento.
Voglio che sia la torre alta granito,
ed alta sia così che nel sereno
depuis quelques années j’ai une habitude bizarre
chaque jour je sors pieds nus
dans la cour de la maison
à trois heures du matin
je tâte les murs
comme si je buvais
leur silence
je m’adosse au tronc d’un palmier
qui tout en me caressant avec l’air de sa paume,
me raconte toutes sortes d’histoires
hier soir il m’a dit que j’étais né
un jour d’automne
Verrà la morte e avrà i tuoi occhi-
questa morte che ci accompagna
dal mattino alla sera, insonne,
sorda, come un vecchio rimorso
o un vizio assurdo. I tuoi occhi
saranno una vana parola,
un grido taciuto, un silenzio.
Così li vedi ogni mattina
quando su te sola ti pieghi
nello specchio. O cara speranza,
quel giorno sapremo anche noi
che sei la vita e sei il nulla
Comentarii aleatorii