Trăiam singur, fără niciun alin,
Într-o lume de lacrimi şi suspin
Şi sufletu-mi era apă stătută, mâloasă,
Până ce curata, gingaşa Eulalie îmi deveni îmbujorată mireasă,
Până ce tânăra cu păr auriu Eulalie îmi deveni surâzătoare mireasă.
Ah, mai puţin, mai puţin strălucesc
Stelele din înaltul ceresc
Săpând adânc, din cronici anonime,
Dezgrop ființe magice de ieri
Și din frumoasele-epopei în rime,
Domnițele și chipeși cavaleri.
Văd pe blazoane, unde se agață
O mână, o sprânceană sau o buză,
Cum prinde parcă, sub vopseluri, viață
O frumusețe ce de-acum mi-e muză.
În ruga lor, îți prevesteau cu fală
Făptura-ți ce avea să mă încânte,
Dar n-au știut, orbiți de îndrăzneală,
Voglio un amore doloroso, lento,
che lento sia come una lenta morte,
e senza fine (voglio che più forte
sia de la morte) e senza mutamento.
Voglio che senza tregua in un tormento
occulto sien le nostre anime assorte;
e un mare sia presso a le nostre porte,
solo che pianga in un silenzio intento.
Voglio che sia la torre alta granito,
ed alta sia così che nel sereno
Quand les ondes du cerveau s’unissent aux vagues
de la mer
Quand la fugue des pensées fond dans
l’inspiration-expiration du grand corps
de cet énorme animal gisant, océan
quand la membrane molle de mon propre tympan minuscule capte le battement
des tambours du gouffre
et je reprends: quand les ondes du cerveau se soudent aux
vagues de la mer-mer-mer-mer
Comentarii aleatorii