Iubirea mea dospind nu-i mai plăpândă.
Nu m-am răcit chiar dacă buza-ngheață.
(Iubirea scade căutând izbandă
În gura mare, ca o precupeață.)
Cândva și mie, dragostea ne'nfrântă
A tinereții-n mugur, primavara,
Îmi glăsuia, cum filomela cântă
Cu vocea-i tandră, când se lasă seara.
Nici toamna nu-i mai rece sau mai acră,
Decât atunci când ea cânta în noapte,
Cum valurile mușcă din faleze,
Iar în clepsidră grabnic se aștern
Minutele, schimbări o să urmeze
Altor schimbări într-un convoi etern.
De când te naști, prin râul de lumină
Înoți și ești încoronat adult
Cu lașități sau glorie divină,
Dar timpul ia, decât a dat, mai mult:
Usucă tot ce-atinge, frumuseții
Pe frunte-i sapă-ncrețituri adânci,
Înșfacă geniul rar și tinereții,
Nu-mi poți ierta greșelile trecute
Și-mi spui că-s șchiop și mă-nconvoi. Mai mult
Ce pot să fac, ajuns la senectute,
Decât să tac în beznă și s-ascult?
Căci nu-mi poti da, iubite, nici juma’te
Din tot disprețul ce îl port deja,
Știindu-ți voia crâncenă, în spate ;
Mă vei urâ și-apoi mă vei uita,
Iar eu – pribeag –, cu numele-ți pe buze,
N-am să alerg ca să îți ies în drum
Comentarii aleatorii