Brooklyn, 1929. Cu siguranță Crane
era beat și habar nu avea cine
este acest andaluz, incapabil
să vorbească pînă și în limba poeziei.
Tînărul care i-a adus împreună
știe însă atît spaniolă cît și engleză,
dar s-a procopsit cu o durere de cap de la săritul
înainte și înapoi între o limbă
și cealaltă. Pentru o clipă de răgaz
se îndreaptă către fereastră, privește în jos
spre East River care devine tot mai întunecat
odată cu venirea nopții.
Ceva îi străfulgeră privirea,
o imagine dublă atît de cumplită
încît e nevoit să se plesnească peste buze
cu amîndouă mîinile ca să nu i se audă țipătul.
Să nu fim stupizi, să nu pretindem
că acești doi poeți își dăruiesc reciproc
înțelepciune sau iubire, sau măcar
cîteva clipe plăcute. Să nu inventăm
un dialog de o asemenea elocvență
încît chiar și furnicile ascunse
în podeaua casei tale să nu o poată uita. Două dintre cele mai mari
genii poetice în viață se întîlnesc, și ce se întîmplă? Un om obișnuit
privind un rîu împuțit are o viziune. Ai avut vreodată
o viziune? Ți-a plesnit vreodată capul
în țăndări tresărind spasmodic
în fața imaginii copilului tău prăbușindu-se în gol, nu
de la înălțimea pupei unui vas călătorind
din Vera Cruz spre New York ci
prăbușindu-se de pe acoperișul clădirii de unde lucrează?
Te-ai ridicat vreodată din pat în mijlocul nopții
să mărșăluiești între patru pereți fără odihnă pînă dimineața
și să ceri unui dumnezeu neîndurător să îți îndepărteze aceste imagini din față ochilor? Oh, da,
să binecuvîntăm imaginația. Ne dăruie miturile cu care ne hrănim. Să binecuvîntăm
puterea vizionară a omului ---
singurul animal care o posedă ---,
binecuvintează imaginea clară a tatălui tău mort
imaginea tatălui meu mort, binecuvintează imaginile
care te pîndesc în colțul ochilor
și nu te abandonează cu nici un chip. Tînărul acela
era vărul meu, Arthur Lieberman,
pe vremea aceea student la limbi la Columbia,
el mi-a povestit toate aceste lucruri înainte de a muri
liniștit în somn în 1983
într-un hotel din Perugia. Om bun,
Arthur a supraviețuit facultății,
apoi s-a întors acasă în Detroit și s-a ocupat cu vînzarea de piane
chiar pe timpul marii depresiuni.
Tot el i-a împrumutat fratelui meu un pian vechi
să-și compună melodiile lui oribile
despre care Arthur spunea că sînt geniale.
Ce imaginație mai avea și Arthur!




**********

On the Meeting of Garcia Lorca and Hart Crane

by Philip Levine

Brooklyn, 1929. Of course Crane's
been drinking and has no idea who
this curious Andalusian is, unable
even to speak the language of poetry.
The young man who brought them
together knows both Spanish and English,
but he has a headache from jumping
back and forth from one language
to another. For a moment's relief
he goes to the window to look
down on the East River, darkening
below as the early light comes on.
Something flashes across his sight,
a double vision of such horror
he has to slap both his hands across
his mouth to keep from screaming.
Let's not be frivolous, let's
not pretend the two poets gave
each other wisdom or love or
even a good time, let's not
invent a dialogue of such eloquence
that even the ants in your own
house won't forget it. The two
greatest poetic geniuses alive
meet, and what happens? A vision
comes to an ordinary man staring
at a filthy river. Have you ever
had a vision? Have you ever shaken
your head to pieces and jerked back
at the image of your young son
falling through open space, not
from the stern of a ship bound
from Vera Cruz to New York but from
the roof of the building he works on?
Have you risen from bed to pace
until dawn to beg a merciless God
to take these pictures away? Oh, yes,
let's bless the imagination. It gives
us the myths we live by. Let's bless
the visionary power of the human—
the only animal that's got it—,
bless the exact image of your father
dead and mine dead, bless the images
that stalk the corners of our sight
and will not let go. The young man
was my cousin, Arthur Lieberman,
then a language student at Columbia,
who told me all this before he died
quietly in his sleep in 1983
in a hotel in Perugia. A good man,
Arthur, he survived graduate school,
later came home to Detroit and sold
pianos right through the Depression.
He loaned my brother a used one
to compose his hideous songs on,
which Arthur thought were genius.
What an imagination Arthur had!