Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de halbe. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui.
SCRISOAREA deschisă a lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă din ziarul „Cotidianul” (marţi, 15 aug. 2006), după deconspirarea ei ca fostă informatoare a Securităţii, arată mai bine ca orice gradul de iluzionare şi orbirea la care poate ajunge intelectualul român care, tânjind după Haveli sau după „doamne de fier” naţionale, este gata să vadă în orice gloabă răpciugoasă calul năzdrăvan din poveste.
Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!
Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului, adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile.
Comentarii aleatorii