Mai ieri, într-un supermarket, o fătucă se agita nevoie mare să facă promoţie la nu ştiu ce cremă de faţă. Nevastă-mea, care socializează unde vrei şi, mai ales, unde nu vrei o întreabă de viaţă, cum o duce, de ce o duce cum o duce şi de ce aşa şi pe dincolo… Răspunsul: „Până nu scăpăm de Cioru’ numai prost o s-o ducem!”
Că Eminescu, socotit, pe bună dreptate, expresia supremă a spiritualităţii româneşti, este, nu o dată, supus unor interpretări deformatoare, este un lucru cunoscut şi deplâns de multă lume. Poetul însuşi, spirit romantic conştient de valoarea sa, exprima cu tristeţe această idee: „Astfel, încăput pe mâna oricărui, te va drege...”. Cu alte cuvinte, îţi va modifica mesajul şi, uneori, chiar viaţa.
Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
Din Cuvâtarea preşedintelui la M.A.P.R. (Marea Adunare a Pauperilor din România)
Înţeleptul guvern al iubitei noastre patrii a anunţat, public şi cu toată convingerea, că primele de concediu pe anul acesta pentru guvernanţi, s-au mărit cu câteva zeci de procente. Pentru a explica importanţa acestei măreţe realizări, iubitul preşedinte a ţinut o cuvântare, în faţa unui numeros şi entuziast public, fiind răsplătit cu sincere şi îndelungi aplauze.
„Dragii mei săraci,
Mă da` mulţi sunteţi, fraţilor! Credeam că voi găsi aici un public micuţ – ca la serile de cenaclu literar – şi când colo găsesc o mulţime mare ca la Parada Militară. Probabil că există o lege a firii, care îi preface pe săraci un fel de chinezi şi se înmulţesc enorm. În schimb, pe noii îmbogăţiţi îi sterilizează urgent, după primul copil.
Când eram în școala generală, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, învățam că “românul e frate cu natura”. Toate interpretările unor opere literare gravitau în jurul acestei afirmații. Mai exista o variațiune în care enunțul axiomatic se referea la codru. După ani însă, în liceu, unul la care examenul de admitere era foarte greu, m-am intâlnit, luminos, cu același adevăr... În foarte multe poezii ale lui Mihai Eminescu era vorba în esență despre acelasi lucru.
Comentarii aleatorii