Părintele Romega a slujit - neîntrerupt și fără de cusur - sub doi regi și sub Antonescu, apoi în toți anii „puterii populare” și până, hăt încoace, către jumătatea perioadei „Ceaușescu”. Nu prea mai erau mulți în sat care să nu fi fost botezați ori cununați de el. Indiferent despre ce fel de slujbă era vorba, oricât de lungă, molitfelnicul sau altă carte ajunseseră să nu-i fie de nici un folos. Oficia liber, cursiv și armonios, și câte patru-cinci ceasuri. Nu era lăsat de la Dumnezeu zi de duminică ori de sărbătoare să nu se umple biserica de lume. Harul lui îi aducea pe unii și de la trei sate depărtare de Maxutul nostru. Ținuta și trăsăturile aristocratice (semăna binișor cu Kogălniceanu) te impresionau și fără să-i auzi vorba.
Păi ce?, are Franța criminali ca ai noștri?! Nici vorbă dom’le, românii sunt cei mai mari criminali din lume, cum te prind, cum te belesc! Zbuf, în secunda doi, nici nu apucă să vadă nimeni, cum te-au prins, te-au și omorât, asta e! Da’ măcar știi că ai murit de mâna unui român! Scrie pe piatra funerară ceva care seamnănă cu o laudă...
Tocmai s-a introdus! E un semn distinctiv, încadrat într-un cerc de culoare roșie, care are în mijloc o bormașină tăiată printr-o diagonală colorată în negru.
Abia aștept să-i spun și lui Adrian, să văd ce ochi or face Paul sau Virgil, dar mai ales să-i văd mutra imecilului. Ohoo, el nu va citi Monitorul Oficial, nu, pariez că nu va citi! Și, mâine dimineață, în zori, își va scoate instrumentul și va penetra sălbatic ultimul perete rămas, probabil, virgin.
Fenomenul recent al apariţiei unor nativi din alte limbi care cultiva poezia în limba română, capătă simboluri deosebite la Mahmoud Djamal, al cărui nume conduce spre origini arabe.
Student la medicină în România, el descoperă o perfectă corespondeţă a limbii române cu sensibilitaţile poetice pe care le are şi devine un virtuos creator de poezie românească. Ilustrată prin antologia de faţă, opera sa lirică face parte, cu talent, din universul nostru poetic contemporan.
Legenda, inserată de Plutarh în „Vieţi paralele” (şi fructificată, la noi, într-o frumoasă baladă), spune că, împotmolit în deşertul persan, Alexandru cel Mare suferea de o sete cumplită, alături de oştile sale. Soarele ardea nemilos, oglindindu-se şi multiplicându-se năucitor în miile de scuturi, buzele erau arse şi crăpate, trupurile oştenilor ameninţau să se prăbuşească, ochii scormoneau zadarnic pustiul aprins. Deodată, din zarea parcă incendiată de flăcări, apar oştenii trimişi după apă, cu burdufurile pline, destinate celor mai însetaţi şi mai slabi. Cu pieptul sfâşiat de ghearele setei, împăratul priveşte la oamenii săi, iar apoi, ameţit, aproape învins, la clătinările apei dintr-un coif pe care ei i-l întind şi-l îndeamnă să bea.
Comentarii aleatorii