Tocmai s-a introdus! E un semn distinctiv, încadrat într-un cerc de culoare roșie, care are în mijloc o bormașină tăiată printr-o diagonală colorată în negru.
Abia aștept să-i spun și lui Adrian, să văd ce ochi or face Paul sau Virgil, dar mai ales să-i văd mutra imecilului. Ohoo, el nu va citi Monitorul Oficial, nu, pariez că nu va citi! Și, mâine dimineață, în zori, își va scoate instrumentul și va penetra sălbatic ultimul perete rămas, probabil, virgin.
Studiu de psihopatologie istorico-literară provincială
Motto:
„Cum la Găeşti, pe vremuri, fu neică sau jupâne...”
(Tudor Arghezi)
I. Premise
a) Că în oraşul Găeşti, udat de apele Potopului şi ale Răstoacei, au trăit câteva personalităţi remarcabile e un adevăr irefutabil. Adică de necontestat. De-ar fi să-i amintim doar pe marii critici literari interbelici Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, şi totul ar fi spus. Nici n-ar mai trebui să menţionăm că în acest târg glodos (dar mândru) s-a născut marele naist şi muzician Gheorghe Zamfir. Sau că tot aici (ori prin comunele învecinate) şi-au avut ori îşi au baştina (cum zic prietenii noştri de la Chişinău) scriitorii Aurel Iordache, Marin Ioniţă, Nicolae Neagu, Mihai Stan şi Dumitru Ungureanu...
M-am născut și am crescut în București. Infect oraș! Spun asta cu toata dragostea chiar dacă poate nu vă vine să credeți. E un fel de iubire bolnavicioasă, dacă nu carecumva de-a dreptul perversă.
Bucureștiul e un oras urât. Are o față nasoală, schimonosită de pe vremea lui Ceaușescu. Blocurile ca niște cutii de chibrituri te fac să te duci cu gândul mai degrabă la cele mai ciudate obscenități, să te gândești cum locuiesc oamenii la comun, unii peste alții, cum își ascultă icnetele si grohăielile și urletele și gemetele, cum își inhalează între ei mirosurile de toate felurile. Cum iși bat în țeavă duminica după-amiaza de exemplu. Cum vecinu’ de la patru pune deobicei manele la toata scara. Prieteniile pe care le leaga palierul. Bețiile colocative.
Atunci când am citit (sau am ascultat) pentru prima dată celebra fabulă a lui La Fontaine eram, desigur, copil. Dar era prin anii '50 şi poezioara aceea, care pe mine m-a impresionat de la bun început prin tristeţea rebegitului cântăreţ ironizat de pragmatica sa vecină, dură în comportament şi în limbaj, mi se prezenta însoţită de un comentariu menit a-mi spulbera compasiune faţă de delăsătorul pierde-vară. Epoca proslăvea roboteala colectivă pentru propăşirea lagărului socialist, astfel că nefericitul greier, practicant, pe cât se pare, al artei pentru artă, devenea în chip evident personaj negativ. Noi trebuia să fim furnici, nu greieri.
Când să plec, anul trecut, la vot, vecinul meu, un bătrân verde, trecut prin multe, căruia-i las în grijă gospodăria mea de la ţară atunci când eu rămân, ocupat (zadarnic) cu reformarea lecţiei de limba şi literatura română, la oraş, m-a avertizat că voi greşi la fel ca în urmă cu opt ani şi că voi regreta după aia la fel de mult. Eu tocmai încercam să-i orientez opţiunile electorale, dar el mi-a spus cinstit că mă ostenesc degeaba: nici mort n-o să-l voteze pe Băcescu (omul meu e convins că numele preşedintelui e o poreclă, aşa că l-a botezat cum îi pare mai convenabil).
Comentarii aleatorii