Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-psudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor.
Părintele Romega a slujit - neîntrerupt și fără de cusur - sub doi regi și sub Antonescu, apoi în toți anii „puterii populare” și până, hăt încoace, către jumătatea perioadei „Ceaușescu”. Nu prea mai erau mulți în sat care să nu fi fost botezați ori cununați de el. Indiferent despre ce fel de slujbă era vorba, oricât de lungă, molitfelnicul sau altă carte ajunseseră să nu-i fie de nici un folos. Oficia liber, cursiv și armonios, și câte patru-cinci ceasuri. Nu era lăsat de la Dumnezeu zi de duminică ori de sărbătoare să nu se umple biserica de lume. Harul lui îi aducea pe unii și de la trei sate depărtare de Maxutul nostru. Ținuta și trăsăturile aristocratice (semăna binișor cu Kogălniceanu) te impresionau și fără să-i auzi vorba.
Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!
M-am născut și am crescut în București. Infect oraș! Spun asta cu toata dragostea chiar dacă poate nu vă vine să credeți. E un fel de iubire bolnavicioasă, dacă nu carecumva de-a dreptul perversă.
Bucureștiul e un oras urât. Are o față nasoală, schimonosită de pe vremea lui Ceaușescu. Blocurile ca niște cutii de chibrituri te fac să te duci cu gândul mai degrabă la cele mai ciudate obscenități, să te gândești cum locuiesc oamenii la comun, unii peste alții, cum își ascultă icnetele si grohăielile și urletele și gemetele, cum își inhalează între ei mirosurile de toate felurile. Cum iși bat în țeavă duminica după-amiaza de exemplu. Cum vecinu’ de la patru pune deobicei manele la toata scara. Prieteniile pe care le leaga palierul. Bețiile colocative.
Păi ce?, are Franța criminali ca ai noștri?! Nici vorbă dom’le, românii sunt cei mai mari criminali din lume, cum te prind, cum te belesc! Zbuf, în secunda doi, nici nu apucă să vadă nimeni, cum te-au prins, te-au și omorât, asta e! Da’ măcar știi că ai murit de mâna unui român! Scrie pe piatra funerară ceva care seamnănă cu o laudă...
Comentarii aleatorii