îmi amintesc de orăşelul meu aruncat între vii. din străbuni a fost locuit de oameni de treabă, dar mai rămăseseră prin absurd câţiva pitecantropi, mai ales între tătari, ataturci şi machedoni. fabrica de cretă înfiptă într-o muchie de deal, fabrica de vin, crama, încuscrită cu gurile uscate şi mari cât un sac fără fund la o aruncătură de băţ de şoseaua care duce la mare. canalul nu era pe-atunci. nu ştiu care dintre eminescu, porumbescu, grigorescu sau enescu şi-a uitat numele pe acolo, că o întreagă armată de "eşti" a ieşit după el (ei) ca ciupercile după ploaie. mutulescu, vasilescu, ionescu, dumitrescu, popescu, avramescu, zărnescu, săndulescu, brănescu, petrescu, siminescu, stănescu, rusănescu, georgescu, păulescu, filipescu, albulescu, bărbulescu, vătăşescu, băsescu.
Trăim într-o ţară veselă. Mai exact, hâtră. O ţară în care oricine face tot ce-i trece prin cap. Prin tărtăcuţă. Prin gleavă. Prin bostan. Prin bibilică. Prin diblă. Aşa! * Bunăoară, la Orşova, un consilier pus pe glume s-a supărat foarte că onor consiliul local a refuzat să aprobe un mic buget, acolo, pentru un festival Eminescu, ce se desfăşoară de vreo douăzeci de ani. Carevasăzică la Orşova se desfăşoară de douăzeci de ani un festival! International! Foarte frumos! Deşi unii ar putea zâmbi. Sau ar putea pune întrebări. De ce tocmai aici? Dar ce avut-a Eminescu, marele poet, cu micul orăşel de pe Dunăre? Aşa se vor fi întrebat şi consilierii locali, pe vreme de criză. N-avem bani de festivaluri, domnilor! Nu?!
27 Ianuarie 2010. A murit Jerome David "J. D." Salinger, autorul romanului "The Catcher in the Rye" - 1951, unul dintre cele mai citite, cele mai cenzurate, cele mai provocatoare şi cele mai faimoase romane americane ale secolului 20.
Povestea lui Holden Caulfield (relatată la persoana întîi) devine emblematică pentru o întreaga generaţie de adolescenţi dezamăgiţi, rebeli, revoluţionari sau idealişti. Salinger de fapt a scris un singur roman. Celelalte scrieri, mai degrabă povestiri, sînt publicate pînă în 1964, dată după care faimosul autor devine un fel de eremit, retras şi refuzînd faima de mare scriitor. Prin 1972-73 timp de nouă luni are o furtunoasă poveste de dragoste cu o adolescentă de 18 ani, Joyce Maynard.
Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!
Legenda, inserată de Plutarh în „Vieţi paralele” (şi fructificată, la noi, într-o frumoasă baladă), spune că, împotmolit în deşertul persan, Alexandru cel Mare suferea de o sete cumplită, alături de oştile sale. Soarele ardea nemilos, oglindindu-se şi multiplicându-se năucitor în miile de scuturi, buzele erau arse şi crăpate, trupurile oştenilor ameninţau să se prăbuşească, ochii scormoneau zadarnic pustiul aprins. Deodată, din zarea parcă incendiată de flăcări, apar oştenii trimişi după apă, cu burdufurile pline, destinate celor mai însetaţi şi mai slabi. Cu pieptul sfâşiat de ghearele setei, împăratul priveşte la oamenii săi, iar apoi, ameţit, aproape învins, la clătinările apei dintr-un coif pe care ei i-l întind şi-l îndeamnă să bea.
Comentarii aleatorii