SCRISOAREA deschisă a lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă din ziarul „Cotidianul” (marţi, 15 aug. 2006), după deconspirarea ei ca fostă informatoare a Securităţii, arată mai bine ca orice gradul de iluzionare şi orbirea la care poate ajunge intelectualul român care, tânjind după Haveli sau după „doamne de fier” naţionale, este gata să vadă în orice gloabă răpciugoasă calul năzdrăvan din poveste.
Păi ce?, are Franța criminali ca ai noștri?! Nici vorbă dom’le, românii sunt cei mai mari criminali din lume, cum te prind, cum te belesc! Zbuf, în secunda doi, nici nu apucă să vadă nimeni, cum te-au prins, te-au și omorât, asta e! Da’ măcar știi că ai murit de mâna unui român! Scrie pe piatra funerară ceva care seamnănă cu o laudă...
Sunt parlamentarul Porculeanu Nimuruc şi vin în faţa dumneavoastră cu o gravă problemă existenţială, în ceea ce mă priveşte. Nici nu ştiu cum am putut să trăiesc atâta amar de vreme cu această povară apăsându-mi spinarea şi încreţindu-mi costumul Armani. Zile întregi am stat în biroul meu din provincie, fără să mă deranjeze cineva. Am stat, am gândit, cu încetinitorul, cu viteza a şasea. Am întors problema pe toate feţele, cunoscute şi necunoscute şi am ajuns la concluzia că nu mă mai regăsesc în Partidul care m-a născut şi m-a făcut om respectabil şi cu dare de mână pe la toate sindrofiile colegilor.
Încet-încet, precum mormolocul râios din ou, printre cocalar, ţăranul cu maşină şi manelistul cu sistem audio 7.1, apare un nou specimen biped: mârlanul cu bormaşină.
Acest hibrid eşuat dintre bivol şi cimpanzeu este recognoscibil după decibelii betono-metalici pe care ţi-i toarnă în cap, de la răsărit până la loc comanda, dar nu nitam-nisam, pentru că, oho! târlanul cu bormaşină are proiect, idealuri, strategie şi stil transcendental, cunoaşte şi franceză, iar „step by step”, pentru el, este un crez de nezdruncinat.
Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului, adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile.
Comentarii aleatorii