Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
îmi amintesc de orăşelul meu aruncat între vii. din străbuni a fost locuit de oameni de treabă, dar mai rămăseseră prin absurd câţiva pitecantropi, mai ales între tătari, ataturci şi machedoni. fabrica de cretă înfiptă într-o muchie de deal, fabrica de vin, crama, încuscrită cu gurile uscate şi mari cât un sac fără fund la o aruncătură de băţ de şoseaua care duce la mare. canalul nu era pe-atunci. nu ştiu care dintre eminescu, porumbescu, grigorescu sau enescu şi-a uitat numele pe acolo, că o întreagă armată de "eşti" a ieşit după el (ei) ca ciupercile după ploaie. mutulescu, vasilescu, ionescu, dumitrescu, popescu, avramescu, zărnescu, săndulescu, brănescu, petrescu, siminescu, stănescu, rusănescu, georgescu, păulescu, filipescu, albulescu, bărbulescu, vătăşescu, băsescu.
Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de halbe. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui.
M-am născut și am crescut în București. Infect oraș! Spun asta cu toata dragostea chiar dacă poate nu vă vine să credeți. E un fel de iubire bolnavicioasă, dacă nu carecumva de-a dreptul perversă.
Bucureștiul e un oras urât. Are o față nasoală, schimonosită de pe vremea lui Ceaușescu. Blocurile ca niște cutii de chibrituri te fac să te duci cu gândul mai degrabă la cele mai ciudate obscenități, să te gândești cum locuiesc oamenii la comun, unii peste alții, cum își ascultă icnetele si grohăielile și urletele și gemetele, cum își inhalează între ei mirosurile de toate felurile. Cum iși bat în țeavă duminica după-amiaza de exemplu. Cum vecinu’ de la patru pune deobicei manele la toata scara. Prieteniile pe care le leaga palierul. Bețiile colocative.
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-psudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor.
Comentarii aleatorii