SCRISOAREA deschisă a lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă din ziarul „Cotidianul” (marţi, 15 aug. 2006), după deconspirarea ei ca fostă informatoare a Securităţii, arată mai bine ca orice gradul de iluzionare şi orbirea la care poate ajunge intelectualul român care, tânjind după Haveli sau după „doamne de fier” naţionale, este gata să vadă în orice gloabă răpciugoasă calul năzdrăvan din poveste. Cum bine se exprima un politician, trecând nonşalant peste inadvertenţe cronologice catastrofale (care fac însă mai simpatică zicerea sa), scrisoarea cu pricina pare a fi fost adresată de Noica lui Goethe, nu de către un intelectual contemporan lucid unei profitoare a regimurilor de ieri şi de azi, o delatoare şi o mincinoasă patentată, dar şi o impostoare infatuată şi obraznică, jucând rolul unei fetiţe nevinovate.
Nu spun un lucru nou, dar el trebuie subliniat şi repetat de mii de ori, ca să fie auzit: indivizii de teapa Monei Muscă n-au lucrat gratuit, ci au avut importante avantaje în dauna altora. Îmi amintesc, de pildă, cazul unui coleg de facultate, individ mediocru, despre care am aflat, într-o împrejurare deloc plăcută, pe care-o voi evoca într-o zi, că ne turna la „organe”. Colegii săi care băteau cenaclurile şi începuseră să publice prin reviste, aveau să fie trimişi, la final, in corpore, să întreţină făclia culturii în satele patriei (sau, în cazuri fericite, în orăşele precum Găeştiul, de unde, dacă bei apă din pârâiaşul tutelar, nu mai pleci niciodată). În schimb, ipochimenul, nu ştiu cum şi când, s-a trezit redactor într-o importantă editură, iar mai apoi funcţionar în Ministerul Învăţământului. Era, desigur, nevoie de ochi şi urechi vigilente şi-acolo. Habar n-am ce mai face, nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Bietul de el, era aşa de şters încât până la urmă va fi fost dat la o parte. Sau poate avea unele resturi de bun-simţ. Nu ca Mona Muscă, pozând în apărătoarea liberalismului şi promovând cu neruşinare ideea lustraţiei în Parlament şi în faţa naivilor care-aveau timp s-o creadă.

MAI AUD încă lamentaţii pe tema dezamăgirii pe care intelectualii de soiul Monei Muscă, ajunşi în politică, au putut s-o provoace. În ce mă priveşte, n-am considerat-o niciodată pe această tovarăşă un intelectual, iar catapultarea ei în fruntea Ministerului Culturii am socotit-o drept un act de dispreţ faţă de toţi oamenii de valoare din ţara aceasta. N-am sesizat, din păcate, nici un fel de reacţie de iritare, ba dimpotrivă, am auzit suspinări şi regrete în momentul plecării.
De obicei intuiţia mea este justă, dar caut şi confirmări pentru ea. Am sesizat de la bun început impostura intelectuală (bănuind-o şi pe cea morală) a acestei persoane despre care multă lume spune admirativ că „are papagal”. De aceea, în ciuda dezinteresului meu pentru acţiunile politice ale doamnei Muscă, deveneam atent atunci când ea se atingea de problemele limbii, culturii şi literaturii. Am auzit-o, într-o bună zi, pe un post de radio, explicând tacticos de ce nu trebuie începută o frază cu eternul deci. Pentru că, spunea doctoranda noastră (cam târzie) în Litere, deci este o conjuncţie subordonatoare cauzală, iar o frază trebuie să înceapă întotdeauna cu o propoziţie principală. Susţinere care ar stârni râsul oricărui candidat la bacalaureat, fie el chiar dintre aceia care-l consideră pe Moromete un intelectual. Şi cum să nu-l considere, dacă dl Liiceanu o crede intelectuală pe doamna Muscă?! Doamnă care, cuvântând la deschiderea unei expoziţii de pictură, perora pe tema europenizării noastre sub influenţa franceză, pretinzând că, pe la una mie opt sute treizeci şi unu fix, românii s-au dezbărat de şalvari şi de ilic. Nebănuind c-ar putea fi vorba de işlic, kestia aia în formă de oală de noapte, pe care boierii noştri o purtau pe căpăţâna rasă, după ce aplicau peste aceasta un fes. Un fes, iar nu o tichie de mărgăritar, cum îi aşază Monei Muscă pe cap dl Gabriel Liiceanu.

(Septembrie, 2006)
- Text dintr-un volum de publicistică şi critică literară, în pregătire -